Metodele alternative de solutionare a disputelor - optiuni in afara instantei de judecata

Articol scris de:

• Dr. Cosmin Vasile – Partner
• Alina Tugearu – Managing Associate

Experienta ne-a aratat ca, in ciuda accesului aproape nelimitat la informatie, exista in continuare perceptii si mentalitati gresite, toate subsumate insuficientei cunoasteri a realitatii juridice cu care se confrunta mediul de afaceri din Romania, potrivit carora instanta de judecata este singura autoritate care poate rezolva o disputa dintre doua sau mai multe parti.

Alternative Dispute Resolution (“ADR”)

Este un termen utilizat cu precadere atunci cand se vorbeste de metode alternative de solutionare a disputelor. ADR desemneaza mai multe procedee nelitigioase de rezolvare a conflictelor, fara interventia unei instante de judecata.

Cele mai cunoscute ºi utilizate dintre acestea sunt:

• Negocierea
• Concilierea
• Medierea
• Arbitrajul

Avantaje

Oricare dintre aceste alternative ofera partilor posibilitatea de a-si rezolva neintelegerile mult mai repede si mai eficient decat in cazul unui proces traditional. De cele multe ori, oamenii pot ajunge la un compromis fara interventia unui judecator sau, in cazuri mai rare, chiar fara implicarea unui avocat. Principalele avantaje ale unor asemenea sisteme sunt costurile scazute si perioada de timp mai scurta necesara rezolvarii disputelor.

Cand le putem folosi?

Ca trasatura generala, metodele ADR sunt folosite cu privire la drepturi asupra carora partile pot dispune, neputand fi utilizate astfel de metode in materii rezervate instantei de judecata sau altor autoritati cu competente specifice (de exemplu, in materia dezbaterii succesorale, unde partile trebuie sa se adreseze unui notar sau, in caz de neintelegeri, instantei de judecata). Cu toate acestea, in materie comerciala si/sau intre profesionisti sunt mai rare cazurile in care vorbim de drepturi cu privire la care nu se poate dispune (un exemplu ar fi în ipoteza insolventei unei societati, care nu se poate desfasura decat sub urmarirea unui judecator sindic si prin intermediul unui administrator/lichidator judiciar).

Cunoasterea metodelor alternative de solutionare a disputelor si a beneficiilor acestora se poate dovedi salvatoare de timp si bani, cu conditia sa fie valorificata in cadrul negocierilor precontractuale, prin discutarea si introducerea unor clauze de alegere a unei/unor astfel de metode ADR. Astfel, functie de specificul raporturilor dintre parti, se poate alege o cale care sa tinda daca nu la evitarea litigiului, cel puþin sa limiteze intinderea sa in timp si consecintele economice nefaste a unei astfel de perioade (mai) indelungate de solutionare.

Bineinteles, instanta de judecata ramane gardianul oricareia dintre metodele alternative de solutionare a disputelor si, functie de specificul si trasaturile fiecareia dintre acestea, isi pastreaza un rol aparte, neputand fi exclusa de plano si/sau in totalitate.

Cand si cum pot fi folosite, cand nu pot fi folosite metodele alternative de solutionare a disputelor, sunt cateva din intrebarile la care vom raspunde in continuare, urmand ca in sectiunile viitoare sa acordam o atentie speciala arbitrajului si medierii, care sunt cele mai importante dintre metodele ADR.

Negocierea

Este metoda de solutionare a disputelor din care partile angajate in conflict incearca sa ajunga la un acord de rezolvare a neintelegerilor, utilizand tehnici de comunicare, aplicate intr-un dialog direct. Partile negociatoare au nevoie de implicare reciproca pentru a-si atinge rezultatul dorit. Negocierea are sens daca partea adversa are ceva ce tu vrei si tu ai ceva de oferit in schimb. Negocierea este un proces de intalnire a diferentelor. In cazul in care ajungi la o completa intelegere cu cealalta parte, atunci nu mai este nimic de negociat.

Partile trebuie sa considere negocierea – sau macar sa inceapa astfel – ca fiind cea mai buna cale de rezolvare a diferentierii lor; altfel, vor ajunge la evitare, capitulare sau razboi. Fiecare parte trebuie sa creada ca exista o posibilitate de a o convinge pe cealalta sa-si modifice pozitia initiala ºi sa agreeze un “compromis” acceptabil de ambele parti.

Concilierea

Reprezinta o formula de sine statatoare a solutionarii amiabile a disputelor prin interventia celei de a treia parti si se bazeaza in primul rand pe evidentierea intereselor comune si asigurarea unei distributii cat mai corecte a acestora intre parti.

Concilierea presupune in primul rand abilitatea partilor de a comunica si de a lua decizii in vederea ajungerii la puncte comune si luarea unor decizii comune care sa conduca la solutionarea conflictului si deci la depasirea fazei in care interesele partilor sunt divergente. In general, in cadrul concilierii, partile sunt asistate de catre specialisti, consultanti propriu-zisi sau de catre avocati, care sunt in cele mai multe cazuri cei care stabilesc de comun regulile concilierii si mai mult, au un rol important in atingerea obiectivului concilierii si anume acela de a relansa relatiile intre parti.

Legiuitorul roman a consacrat importanta discutiilor si negocierilor dintre parti in faza prealabila apelarii la instanta de judecata, ca posibila metoda de reducere a numarului de litigii de pe rolul instantelor de judecata, prin introducerea obligativitatii concilierii prealabile in materie comerciala, in prezent in litigiile dintre profesionisti (urmare a modificarilor aduse de Noul Cod Civil intrat in vigoare la data de 01.10.2011), ca o conditie de admisibilitate a cererii de chemare in judecata in aceasta materie (art. 720 indice 1 din Codul de procedura civila)

Medierea

Reprezinta, potrivit definitiei sale legale (Legea nr. 192/2006 privind medierea si organizarea profesiei de mediator), o modalitate de solutionare a conflictelor pe cale amiabila, cu ajutorul unei terte persoane specializate in calitate de mediator, in conditii de neutralitate, impartialitate, confidentialitate si avand liberul consimtamant al partilor.

Sarcina mediatorului este de a inlesni ajungerea la o solutie care sa satisfaca ambele parti. Mediatorul nu impune o solutie, dar are grija ca partile sa ajunga la un compromis in mod independent. In cadrul medierii partile nu sunt limitate de prevederile legilor sau de regulile de procedura. Prin urmare, rezolvarea litigiului nu se va baza, in mod necesar, pe dispozitiile unei legi, ci poate face referire la bunele moravuri, loialitate sau legitimitate.

Medierea a fost definita ca o „negociere imbunatatita”. Cu sau fara asistenta unui avocat, partile isi prezinta punctul de vedere unui mediator, care este o persoana neutra. Mediatorul incearca sa aduca partile la o intelegere uzand de diverse metode prin care le determina sa se asculte una pe alta, punandu-le intrebari la care nu asteapta un rãspuns exact, si oferindu-le astfel posibilitatea de a inþelege fiecare pozitia celuilalt. Rezultatul medierii nu este obligatoriu, partile putand accepta sau respinge recomandarile mediatorului.

Pe fondul modificarilor legislative de ultima ora, inclusiv a codurilor esentiale, medierea capata un rol din ce în ce mai important, stabilindu-se anumite materii (civile, de familie, etc.) unde participarea la o sedinta de informare privind medierea constituie conditie prealabila sesizarii instantei. De asemenea, la nivel comunitar s-a adoptat Directiva 2008/52/CE a Parlamentului European si a Consiliului din 21 mai 2008 privind anumite aspecte ale medierii in materie civila si comerciala care urmareste, drept obiectiv fundamental, facilitarea accesului la solutionarea alternativa a litigiilor prin consacrarea, la dispozitia instantelor statelor membre, a instrumentelor procedurale necesare pentru promovarea activa a recursului la mediere.

Arbitrajul

Reprezinta o jurisdictie alternativa cu caracter privat si este una din metodele deja traditionale de solutionare a disputelor, care a cunoscut o evolutie spectaculoasa la nivel international, fiind in prezent calea pe care se solutioneaza cele mai importante (inclusiv sau, mai ales, din perspectiva economica) dispute dintre profesionisti.

Arbitrajul presupune existenta unui acord intre parti, fie sub forma unei clauze inserate în contractul dintre acestea, fie sub forma unei conventii separate, pentru ca disputa/disputele dintre ele cu privire la un anumit raport, contract, etc. sa fie solutionate pe calea arbitrajului, pe baza unei proceduri in general prestabilite, similare procedurii de judecata, de catre unul sau mai multe persoane avand calitatea de arbitri, care functioneaza in capacitate quasi-judiciara si care de obicei sunt profesionisti recunoscuti intr-un anumit domeniu.

De obicei, arbitrajul se desfaºoara sub auspiciile unei institutii de arbitraj, cu reguli proprii in ceea ce priveste procedura arbitrala (de exemplu, Curtea de Arbitraj Comercial International de pe langa Camera de Comert si Industrie a Romaniei, Curtea de Arbitraj International de la Paris), existand si varianta arbitrajului ad-hoc, cand partile aleg unul sau mai multi arbitri care solutioneaza disputa pe baza unor reguli pe care acestia le convin cu partile de comun acord, fara eventualele limitari pe care le presupune urmarea unei proceduri prestabilite cum este cea in cadrul arbitrajului institutionalizat (fiind posibila si apelarea la instrumente recunoscute pe plan international, cum sunt regulile UNCITRAL , sau adoptarea regulilor unei institutii de arbitraj).

Spre deosebire de mediere, deciziile unui arbitru sau ale unui tribunal arbitral sunt obligatorii si pot fi puse in executare silita, acesta din urma fiind unul din avantajele majore ale acestei metode de solutionare a disputelor, pe langa celeritatea de solutionare a sa, precum si trasatura care o apropie de instanta de judecata. Un alt avantaj este reprezentat de faptul ca arbitrii sunt de obicei specialisti in domeniul in care apare disputa, avand astfel o altfel de abordare in intelegerea si solutionarea disputei.