Articol scris de avocatul Maria Pencea
Este vorba despre datoriile “istorice” ale agentilor economici care au ignorat obligatia de a plati catre stat impozite, taxe, accize si este vorba despre pasivitatea statului fata de acesti contribuabili impotriva carora a ignorat, la randul lui, sa dispuna vreo masura, desi existau dispozitii legale in acest sens.
Astfel, functionarii statului au omis nu doar sa nu urmareasca datornicii – societati comerciale – atatia ani dar nici macar, in nenumarate cazuri, nu a fost realizat niciun control financiar al atator societati comerciale.
In urma unui atare control, exista posibilitatea legala si reala de a se stabili modalitatea de stingere a creantei printr-una din modalitatile prevazute de Codul de procedura fiscala: compensare, restituire, inlesniri la plata, darea in plata.
Sunt societati comerciale, cele mai multe dintre ele organizate ca societati cu raspundere limitata, bine cunoscutele SRL–uri, care, de la infiintare si pana la declararea falimentului, nu au fost supuse niciunui audit din partea reprezentantilor ANAF.
ANAF nu a manifestat nicio grija pentru recuperarea creantelor sale desi multe dintre acele societati detineau in proprietate bunuri, au avut chiar salariati pentru care nu au achitat taxele catre stat.
Pe langa modalitatile de stingere a creantelor fiscale enumerate anterior, ANAF avea in competente sale stabilite de Codul de procedura fiscala si posibilitatea executarii silite a debitorilor prin valorificarea bunurilor acestora.
Insa, atat timp cat nu fusese stabilit un cuantum real a creantei desigur ca nu poate fi vorba nici despre recuperarea vreunei creante.
(Cazurile in care ANAF realiza controale fiscale erau solicitarile de rambursare de TVA intrucat vizau, initial, sume de ban ice trebuiau restituiti de stat persoanelor indreptatite.)
Atitudine pasiva a ANAF a facut ca, pana astazi, zeci de mii de societati comerciale sa-si declare insolventa, de cele mai multe ori, direct falimetul, statul sa-si inscrie creanta la masa credala, fiind unul din multii creditori ai falitului.
Recuperarea creantelor in procedura insolventei nu s-a produs decat intr-un procent foarte mic iar cererile de atragere a raspunderii a persoanelor care au cauzat starea de insolventa intr-o proportie covarsitoare au fost respinse de catre instantele judecatoresti sau, cele admise, nu s-au pus in executare.
Aceasta situatie a fost “programata” de catre debitor, prin organele sale de conducere/supraveghere (adica acele persoane vizate de art. 138 al legii 85/2006, art.169 din actualul Cod al insolventei) in faza de “pregatire” a declararii falimentului prin: cesionarea partilor sociale/actiunilor catre persoane cetateni straini sau catre persoane care nu detineau, in proprietatea lor, niciun bun, neavand nimic nici in banca si/sau prin numirea unor asemenea persoane ca administratori, schimbarea sediului social intr-un alt judet cat mai indepartat de locul unde si-a desfasurat activitatea pentru a scadea posibilitatea de urmarire a procedurii de catre creditori, scoaterea din proprietatea lor a bunurilor mobile (de valoare, ex: autoturisme) si imobile.
Aceste pregatiri au facut ca orice hotarare judecatoreasca prin care s-a dispus atragerea raspunderii persoanelor vinovate de starea de insolvabilitate sa nu aiba nicio consecinta practica.
De vreme ce Statul nu a inteles sa-si recupereze, chiar si numai in parte, creantele sale prin valorificarea bunurilor debitoarei, acestea, in procedura insolventei si in faliment, au ramas sa fie valorificate de catre administratorul judiciar/lichidatorul judiciar iar in multe cazuri aceasta valorificare a reprezentat un grad zero de recuperare a creantei fiscale.
In primul rand, procedura insolventei reduce, intr-o proportie deloc de neglijat, stadiul de recuperare a creantelor prin micsorarea sumelor de bani ce urmeaza sa fie repartizate intre creditori prin cheltuielile de procedura care conform art. 123 din legea 85/2006 numai dupa acoperirea lor integrala, lichidatorul procedeaza la distribuirea sumelor de bani ramase catre celelate categorii de creditori, in ordinea prevazuta de respectivul articolul de lege in care creantele bugetare sunt pe locul 4.
In al doilea rand, debitorului, prin planul de reorganizare a activitatii sale pe care-l supune aprobarii adunarii creditorilor, ii este permis de lege sa reduca datoriile sale prin diminuarea creantelor inscrise in tabelul definitiv de creante, de cele mai multe ori prin eliminarea creantelor chirografare.
Aceasta posibilitate se traduce prin aceea ca debitorul, prin acest plan, in urma analizei intregii situatii economice a sa, stabileste ce procent al datoriilor sale va fi achitat, pe categorii de creante.
Asa se face ca statul se vede cu creanta diminuata iar cu aceasta creanta diminuata va figura si in faliment, in cazul unui esec al reorganizarii activitatii debitorului iar, in cazul unei reusite a planului, nu mai exista cadru legal pentru recuperarea, odata ce debitorul s-a insanatosit, a restului de creanta nerecuperata in perioada de reorganizare.
Si astfel se mai sterg de la bugetul de stat niste sume de bani.
Nu lipsit de importanta este si faptul ca statul este inscris in tabelul creantelor, cu creanta chirografara, nefiind constituita niciun fel de garantie pentru recuperarea acestei creante.
Nu stiu daca vorbim numai despre pasivitate sau si despre o proasta organizare ce se manifesta prin aceea ca odata notificat statul de administratorul judiciar sau de lichidator, functionarul nu are posibilitatea tehnica de a cunoaste cuantumul exact al creantei. Aceasta face ca dupa inscrierea in tabelul provizoriu/definitiv al creantelor cu suma de bani mentionata in declaratia de creanta, ANAF sa vina cu o noua cerere prin care mentioneaza un cuantum mai mare al creantei pe motive care nu mai surprind pe nimeni si care au devenit o cutuma pentru administratorul judiciar: nefinalizarea raportului de audit fiscal; neincluderea in creanta declarata initiala a altor sume de bani datorate cu alt titlu.
Insa statul a gasit solutia: contribuabilul persoana fizica fata de care manifesta o excesiva activitate.
In prezent, nu putini sunt aceia care desfasoara o activitate liberala si care au primit titlurii executorii si somatii pentru impozitul anticipat, pentru trimestrul III al anului in curs, neplatit la 25 septembrie 2013.
Asemenea persoane nu au alta posibilitate decat sa plateasca, neintarziat, impozitul pe care-l datoreaza conform legii pentru de teama ca statul sa nu le instituie poprirea pe veniturile lunare pe care le realizeaza din activitatea desfasurata, sa nu se vada cu executarea silita asupra bunurilor pe care le detin: o masina si eventual o casa.
Ele se tem pentru ca au familii, nu au, cum se spune, “avere”? si pentru ca doresc si se incapataneaza sa pastreze normalitatea in viata lor trebuie sa plateasca impozitul la scadenta.
Astazi, normalitatea are un prêt care trebuie sa acopere tocmai anormalitatea indelungatei pasivitati a statului.
Ce le mai poate face statul societatilor debitoare care au intrat in insolventa/faliment ? Nimic, insa poate sa recupereze acele creante de la populatie.
Am citit zilele trecute despre o alta actiune a statului si anume: angajarea raspunderii solidare a cumparatorilor de imobile (art. 27 Cod procedura fiscala), fiind vorba despre cumparator persoana fizica.
Se pare ca Statul pentru recuperarea impozitelor si taxelor de la persoanele fizice a descoperit legea.
Astazi se preconizeaza promulgarea unor noi legi care prevad ca sanctiune pentru contraventie, plata unor cuantumuri marite ale amenzilor, cum este cazul viitorului Cod rutier.
Bine este insa ca, prin aceste sanctiuni, sa se realizeze scopul si spiritul legii, si anume ordonarea comportamentului celui vizat, in speta al conducatorului auto, insa nu poate fi neglijat aspectul instituirii amenzii – ca sursa de venit la bugetul de stat, pe care trebuie sa o plateasca persoana fizica.
Intentia de a scrie acest articol nu a fost de a incrimina agentii economici, ci numai de la releva egalitatea contribuabilului, indiferent ca este persoana fizica sau juridica, in fata legii.
Nu a fost nici aceea de a instiga statul la demararea controalelor fiscale la agentii economici – profesionisti in acceptiunea Codului civil – ci de a spune (al catelea sunt care o face?) ca o societate nu se poate insanatosi numai pe seama cetatenilor ei – persoane fizice – care titulari de drepturi si obligatii, o au si pe aceea de plata a impozitelor, taxelor, amenzilor ce le incumba prin legea forului si care sunt si cel mai usor de constrans. Tocmai aceasta ii face sa fie o sursa sigura de venit la bugetul de stat.
Nu doar din placerea de a-l cita pe Alexandru Paleologu, sustin ca niciun progres nu e cu putinta fara constiinta trecutului si aceasta ma indreptateste sa cred ca actuala legislatie din sfera economicului va conduce la o comportare normala si de bun simt (probabil, ar fi trebuit sa folosesc “cu buna credinta”) a participantilor la viata economica a societatii.