Ce e de facut atunci cand depresia ii afecteaza pe bunicii familiei noastre

"Mama nu ma ajuta deloc cu cei mici"

Nu de putine ori am auzit fraza aceasta, spusa cu naduf, atat de mame cat si de tatici, deopotriva. Am intalnit foarte multi parinti care se plang de acest lucru, intr-o oarecare masura mirati de comportamentul parintilor lor, acum deveniti bunici.

Adevarul este ca, in lunile de sarcina, atunci cand ne inchipuim cum va arata viata noastra dupa ce bebelusul se va naste, bunicii apar intotdeauna in poza. Ne inchipuim si ne dorim bunicii ideali: blanzi, cu buzunarele pline de mici surprize pentru copii, bunici care sa pregateasca placinte si clatite si care sa isi plimbe nepotii nesfarsite ore prin parc. Bunici pe care sa ii putem suna la orice ora din zi si noapte atunci cand cei mici au febra sau cand ne-am saturat de facut lectii cu praslea si avem chef de o noapte in oras.

Socoteala din targ…

… nu se potriveste cu cea de dupa nastere. Pentru ca timpul trece, entuziasmul de inceput al bunicilor parca trece si el si lasa loc mirarii noilor parinti, careia, pe parcurs, ii iau locul enervarea, frustrarea si certurile dintre bunici si copiii lor.

Ce se intampla? Unde sunt bunicii aia de poveste pe care ni-i inchipuiam ca ii vom avea pentru copiii nostri? De ce trebuie sa programam o vizita in casa bunicilor cu o saptamana inainte, ca la muzeu? De ce mai degraba suni o prietena sa vina sa stea cu monstruletii de acasa o ora, cat timp tu dai ture de bloc ca sa nu o iei razna, decat sa pui mana pe telefon si sa incepi sa hohotesti "Maaaamaaa, vino, ca nu mai pot!".

De ce bunicii nu mai vor sa fie bunici?

O generatie atipica de bunici

Adevarul este ca majoritatea parintilor din generatia noastra (28-38 ani) au fost crescuti, la randul lor, de bunici. Inca avem in minte modelul mamaie si tataie care stateau acasa, ingrijeau de gradina blocului, faceau socata vara si tricotau pulovere cu modele din reviste iarna. Iesisera la pensie dupa o viata de munca linistita si sigura, intr-o oarecare masura.

Bunicii copiilor nostri insa vin dupa o maturitate greu incercata. In perioada tulbure a anilor ’90, bunicii de azi aveau aproximativ varsta noastra de acum, zbatandu-se sa isi gaseasca un loc in noua Romanie de dupa Revolutie. Isi cresteau copiii intr-o lume pentru care nu erau pregatiti si careia cu greu au reusit sa i se adapteze.

Ma gandesc numai la faptul ca au fost pusi, dupa 10 - 15 ani de munca sigura, la stat, sa isi caute un serviciu pe o piata a muncii devenita libera, fiind obligati sa se adapteze unor noi cerinte, unui nou stil de viata. Toate acestea in plina maturitate. Nu cred ca le-a fost usor. Iar in prezent, multi dintre ei sunt prea tineri pentru pensie, prea batrani pentru job. Sunt tristi, frustrati si deprimati.

"Nu pot sta cu aia mici, vreau sa ma odihnesc azi"

De multe ori am primit raspunsul asta din partea mamei mele. Recunosc, m-a durut. M-a enervat. Am bodoganit-o in gand o zi intreaga: "Obosita? Dupa ce? Eu, cu doi copii si doua joburi, nu sunt?".

Mama nu e obosita. Mama are depresie. Mama simte ca nu mai poate, ca totul in jur e coplesitor, ca a obosit, ca nu isi permite sa mearga la cei sase medici de care ar avea nevoie. Simte cum toate posturile pe care le-ar putea obtine sunt sub calificarea ei, sub visele ei de om tanar. Se simte umilita si inselata. Simte ca nu tine pasul cu lumea care e prea haotica pentru ea.

Mama are depresie si nici macar nu stie. Pentru ca mama nu a avut toate cartile, articolele si conferintele pe care le avem noi acum. Pentru mama, cuvantul depresie e echivalent cu boala psihica, cu nebunia, cu rusinea!

Mama e doar obosita, mama nu are depresie…

3 sfaturi pentru a ajuta un membru al familiei care are depresie

1. Primul pas si cel mai important este constientizarea depresiei. Momentul in care realizezi ca mama, tatal, soacra ori socrul tau nu este rauvoitor, nu este neimplicat, nu este rece, ci ca se confrunta cu o boala, numita depresie.

2. Depresia este o boala ce poate fi vindecata in urma tratamentului terapeutic! Intr-o prima etapa se poate cere parerea medicului de familie, care poate recomanda un consult psihiatric. Reticenta, atat in randul persoanelor suferinde, cat si a celor din jurul lor de a apela ajutorul specializat, poate intarzia un diagnostic corect si un tratament necesar.

3. Sustinerea celor din jur este esentiala pentru succesul tratamentului, indiferent care este acela. Cea mai buna atitudine este cea echilibrata, astfel incat depresivul sa nu simta nici respingere, dar nici faptul ca suferinta sa este banalizata.

Astfel, fraze de genul: "tine doar de vointa ta", "fa si tu un efort", "cu timpul trece, o sa fie mai bine", "analizele sunt bune, nu ai nimic", "daca ai avea o boala grava, ar fi de inteles", "nu-ti lipseste nimic, de ce te plangi" sunt de natura sa accentueze izolarea si chiar suferinta depresivului.

Nu te teme sa vorbesti cu un medic despre boala parintelui tau! Cu cat mai curand ii oferi ajutorul, cu atat mai usor se va vindeca!