Cand poate ingheta cursul de schimb pentru creditele contractate in moneda straina? Decizia Kasler se poate aplica numai in anumite situatii

Chiar daca in unele cazuri, din varii motive, decizia Kasler a fost intampinata si prezentata cu entuziasm de sustinatorii consumatorilor ca fiind mijlocul prin care creditele in valuta “vor fi recalculate la cursul de schimb de la data acordarii”, asa cum vom arata in continuare, o asemenea concluzie nu se sustine din punct de vedere juridic in mod neechivoc, cele statuate prin aceasta decizie trebuind a fi nuantate intr-un mod mult mai detaliat.

Aceasta in primul rand pentru ca situatia de fapt avuta in vedere de decizia Kasler nu poate fi echivalata cu situatia altor tipuri de contracte de credit prin care bancile au acordat imprumuturi consumatorilor in alta valuta decat valuta nationala.

Concret, contractul de credit ce a generat pronuntarea deciziei Kasler a avut in vedere un imprumut acordat in forinti maghiari, dar raportat la echivalentul sumei in franci elvetieni la cursul de schimb de la data acordarii creditului. Rambursarea urma a se face direct in forinti maghiari prin raportare la valoarea ratei stabilita insa in franci elvetieni, la cursul de schimb stabilit de banca creditoare in ziua anterioara scadentei ratei.

Cu alte cuvinte, moneda straina (francul elvetian) era doar un criteriu de stabilire a valorii nominale imprumutate si respectiv a valorii de rambursat, iar nu moneda creditului.

In legatura cu aceasta situatie, CJUE a observat mai intai ca, in realitate, nu avea loc nicio operatiune de schimb valutar din partea bancii, care sa justifice obligarea imprumutatilor de a rambursa suma in rate stabilite la cursul de schimb determinat de aceeasi banca. Atat suma avansata de banca clientilor cu titlu de imprumut, cat si ratele pentru rambursare era uin moneda nationala maghiara, iar nu in franci elvetieni care sa faca obiectul unui schimb valutar in forinti (sau invers), pentru indeplinirea obligatiilor specifice unui asemenea contract.

Or, un asemenea mecanism de rambursare a creditului, prin raportare la cursul de schimb fata de moneda straina, fara a avea loc nicio operatiune efectiva de schimb valutar, reprezinta, intr-adevar, o plata (un pret) platit fara nici o contraprestatie din partea bancii, deci abuziv din perspectiva Directivei 93/13/CEE.

“Pretul” legitim care se achita bancii in acest caz consta in dobanda la suma imprumutata, caracterizata prin reguli proprii de stabilire in contractele de imprumut bancar, iar la acest pret nu se mai poate adauga un altul, constand intr-o ipotetica diferenta de curs valutar, pentru care nu are loc o operatiune de schimb valutar din moneda nationala in moneda straina sau invers.

Cu totul alta este situatia insa in cazul in care imprumutul a fost acordat direct, efectiv, in moneda straina, iar obligatia de rambursare a capitalului si a dobanzii se executa, de asemenea, in aceeasi moneda. In acest caz, pe de o parte, consumatorul trebuie sa restituie suma primita cu titlu de imprumut, chiar daca in moneda straina, iar, pe de alta parte, nu i se impune un anumit curs de schimb la care sa procure valuta necesara rambursarii creditului.

Imprumutatul are in acest caz mai multe optiuni pentru procurarea valutei straine in care trebuie sa aiba loc rambursarea: (1) cumpara valuta de la alta banca sau de la o casa de schimb valutar autorizata, (2) foloseste sistemul intern de schimb valutar al bancii de la care a luat imprumutul sau (3) se poate afla in situatia in care realizeaza venituri direct in valuta creditului, nemaiavand astfel nevoie de nici un fel de operatiune de schimb valutar.

Un prim factor ce poate duce la confuzie intre situatia contractelor de credit acordate in valuta straina si contractul in discutie in decizia Kasler este generat de imprejurarea ca in cele mai multe situatii clientii recurg la varianta (2) din cele aratate mai sus, respectiv cumpara valuta necesara rambursarii creditului de la aceeasi banca de la care au luat imprumutul, in principal, din ratiuni logistice, fiind mai dificil sa schimbe moneda nationala in moneda straina la alta unitate autorizata, iar suma astfel obtinuta sa o depuna catre banca imprumutatoare.

In realitate insa este usor de observat ca nu suntem in situatia avuta in vedere de decizia Kásler, intrucat, in exemplul nostru, clientul nu e obligat sa restituie la un anumit curs de schimb, stabilit de banca de la care are imprumutul. Clientul se bucura de dreptul de a restitui imprumutul in valuta in care l-a contractat, putand avea aceasta valuta si din sursele indicate la variantele (1) si (3). Iar daca se adreseaza totusi aceleiasi banci cu scopul de a cumpara valuta straina necesara rambursarii unei anumite rate, eventual la un curs de schimb mai putin favorabil, aceasta va fi o optiune la libera alegerea a clientului, banca prestand serviciul de schimb valutar in mod efectiv.

A doua cauza ce putea genera confuzie intre contractele de credit in valuta propriu-zise si contractul din speta Kasler este problema efectului economic suportat de consumator in ambele cazuri. Astfel, indiferent de structura juridica si financiara diferita a contractelor de credit, consumatorul resimte intotdeauna o povara financiara mai mare pentru restituirea creditului, intrucat, in timp, cursul de schimb la care trebuie cumparata valuta pentru restituire s-a dovedit a fi semnificativ mai mare decat cel de la data contractarii creditului, indiferent daca valuta straina e procurata de la banca creditoare sau din alta parte.

Pe scurt, in termeni economici, consumatorii s-au vazut nevoiti sa suporte neplacutele consecinte ale riscului valutar. De aici si situatia dificila a consumatorilor, care nu au inteles impactul asumarii acestui risc in asemenea contracte de credit in valuta straina, pe termen lung. Face exceptie doar varianta (3) de mai sus, ipoteza unor consumatori care realizeaza venituri direct in valuta straina, si pentru care cursul de schimb are mai putina importanta pentru scopurile rambursarii unui credit, dar aceasta situatie este intalnita in putine cazuri.

Cu toate acestea, dispozitiile deciziei Kásler nu pot sustine – prin ele insele si fara a lua in considerare alte aspecte juridice potential incidente - concluzia unui caracter abuziv al contractelor de credit pentru persoane fizice in valuta straina, la care rambursarea creditului se face in moneda convenita a contractului si cu atat mai putin recalcularea aproape automata a ratelor ramase de rambursat la cursul de schimb de la data contractarii imprumutului.

In primul rand, asa cum am aratat, decizia Kásler are in vedere o cu totul alta situatie de fapt, iar, pe de alta parte, acordarea de credite persoanelor fizice direct in valuta straina reprezinta o componenta esentiala a principiului liberei circulatii a capitalului in Uniunea Europeana, principiu consacrat de art. 63-66 din Tratatul privind func?ionarea Uniunii Europene (TFUE). Cat timp o banca acorda un imprumut intr-o anumita valuta si primeste suma imprumutata in rate corespunzatoare valorii creditului, la care se adauga o dobanda (care trebuie sa respecte, intr-adevar, anumite reguli si conditii legale), nu vedem unde s-ar regasi un potential element de abuz sau nelegalitate in incheierea unui asemenea act juridic (contractul de credit bancar).

Faptul ca procurarea valutei straine il poate costa pe clientul consumator mai mult – din punctul de vedere al sumei nominale pe care trebuie sa o cheltuie pentru procurarea valutei creditului – implica o cu totul alta analiza decat cea antamata de decizia Kasler. Totodata, un alt aspect care ar trebui avut in vedere este si multitudinea formelor de incheiere a contractelor de credit in practica bancara, cu consecinta ca va fi nevoie de o analiza aplicata pe fiecare tip de contract, chiar de la caz la caz, in functie de clauzele specifice ale contractelor supuse analizei, pentru a se constata un eventual caracter abuziv, precum si aplicarea unor remedii juridice corespunzatoare.

De altfel, insusi dispozitivul deciziei Kasler are in vedere diverse situatii practice care se pot ivi in legatura cu contractele de credit pentru consumatori: “expresia ‘principalul obiect al contractului’ include un termen, prevazut in contractul de imprumut denominat in moneda straina incheiat intre un vanzator sau furnizor si consumator si care nu este negociat individual, precum contractul in discutie in procesul de fond, potrivit cu care rata de schimb valutar de vanzare a acelei valute este aplicata pentru scopul recalcularii ratelor imprumutului, numai in masura in care, ceea ce este de competenta instantei nationale sa constate prin luarea in considerare a naturii, economiei generale a contractului si clauzelor sale si contextului sau factual si legal, ca acest termen impune o obligatie esentiala a acelui contract, care, in acest fel, il caracterizeaza.”

Insa daca vestea buna pentru bancile care au acordat credite in valuta este ca nu ar trebui ca un rationament similar celui din Decizia Kasler sa duca la invalidarea contractelor lor de credit sau recalcularea ratelor de rambursat in raport de cursul de schimb de la data acordarii creditului, vestea mai putin placuta este aceea ca bancile ar putea fi expuse riscului unei incertitudini in privinta validitatii contractelor sau a unor clauze cu impact financiar din aceste contracte. Aceasta intrucat solutia finala asupra legalitatii contractelor de credit cu consumatorii are in vedere anumite criterii la care CJUE a facut referire in decizia Kasler (natura, economia generala a contractului si a caluzelor sale si contextul sau factual si legal), dar care implica un grad de apreciere inerent subiectiva din partea unei instante judecatoresti sesizata cu o asemenea problema. Prin urmare, este de asteptat ca la inceputul unui litigiu cu un asemenea obiect solutia pe care ar pronunta-o instantele judecatoresti sa nu poata fi anticipata cu certitudine rezonabila, “luminile si intelepciunile magistratului” (cum spunea vehiul Cod Civil) fiind foarte importante in solutia finala de pronuntat intr-o asemenea speta.

O alta situatie care impune atentie din partea bancilor este cea a necesitatii respectarii unui principiu care transpare din decizia Kasler: orice plata pe care clientul o face bancii in legatura cu contractul de credit trebuie sa fie insotita de o contraprestatie specifica si decelabila din partea bancii co-contractante.

De exemplu, pentru analiza dosarului de credit, banca poate percepe, in mod legitim, o taxa sau un comision; daca incaseaza o pretinsa diferenta de curs valutar, trebuie ca banca sa presteze efectiv serviciul de schimb valutar, atunci cand transmite o notificare clientului cu privire la orice problema contractuala, ii poate imputa acestuia costurile unei asemenea notificari.

In ceea ce ii priveste pe consumatori, chiar daca in mod circumstantiat sau pe cale de interpretare decizia Kasler le poate fi de ajutor in demersurile judiciare pe care le-ar intreprinde impotriva bancilor, nu trebuie sa se astepte la rezultate favorabile neconditionate si sigure, mai ales in sensul in care a fost prezentata uneori aceasta decizie a CJUE, ca le ofera consumatorilor o actiune in sensul obtinerii inghetarii cursului de schimb al rambursarii creditelor in valuta straina, la data acordarii acestora. Doar in acele imprejurari in care exista contracte de credit cu un mecansim identic cu cel avut in vedere de decizia Kasler consumatorii pot declansa un proces contra bancilor cu sanse estimativ bune de reusita, in considerarea principiului prevalentei dreptului comunitar in raport de dreptul intern.