Cum sa ii ajutam pe copiii nostri sa isi dezvolte dragostea pentru carti?

Scena descrisa mai sus se intampla atat de des la noi in casa incat am inceput sa ne obisnuim. Rareori mai deschidem cate jumatate de ochi, cat sa ne asiguram totusi ca totul e in regula. De la o vreme nici macar nu mai bodoganim printre genele lipite: “Ah! si i-am spus sa puna cartea pe polita cand termina de citit…!” I-am fi spus noi, dar el, saracul, adoarme cu capul pe Istoria imparatilor romani sau, vai de noi, cu nasul intre filele Atlasului marilor descoperiri geografice. Probabil ca le-ati vazut si voi prin librarii: maaari, greeeele, coperti de carton gros si cantarind fiecare cel putin un kilogram. De aici si izbitura in podea, sperietura si bodoganelile printre dinti la trei dimineata.

Ei bine, da, suntem niste parinti fericiti: copilul nostru citeste! Citeste cu drag, cu pofta, citeste lucruri interesante pe care apoi ni le povesteste cu entuziasm si pe care, recunosc, nu le cunoastem decat in mica masura.

A mare de tipar, a mic de tipar…

Recunosc, am avut si eu o mica contributie (mandra si egocentrica) la treaba asta. Eu am inceput sa citesc pe la cinci ani. Si mi-a placut atat de mult! Povestile mi-au tinut de urat in toate perioadele grele din prima copilarie. Asa incat, pe la patru ani si jumatate, am inceput sa il invat si pe baiatul nostru literele. A mare de tipar, a mic de tipar… Nu a fost nevoie sa insist prea tare: le-a prins imediat, cu bucurie.

Au urmat apoi ani buni in care i-am citit seara de seara. Era momentul nostru “de familie”. Am trecut prin “clasici” –Habarnam, Nils Holgerson, Tom Sawyer; au urmat povesti politiste pentru copii, povesti despre copaci, minunata carte Vantul prin salcii… tot ceea ce ne-a facut noua, parintilor, cu ochiul, in fata rafturilor librariilor sau tot ceea ce si-a dorit el sa cumpere si sa citeasca. Cand eram prea obositi, apelam la audiobook-uri sau teatru radiofonic.

Lecturi obligatorii

Nu am inteles niciodata lecturile obligatorii de la scoala, asa cum nu am inteles nici inversunarea profesorilor in fata refuzului elevului de a citi si, mai ales, de a accepta cu placere, o lectura obligatorie. Cum poti impune cuiva sa ii placa o poveste si sa si vrea sa o duca la bun sfarsit?! Ori de cate ori ne-am izbit de o asa situatie, am incercat sa o abordam relaxat, sa vorbim cu invatatoarea, sa ii citim noi pasaje din lectura neplacuta, sa ii povestim finalul, asa incat sa faca fata cu brio lectiei impuse de programa scolara. Ultimul lucru din lume pe care mi-l doresc e sa am un copil cu scarba de lectura doar pentru ca, la un moment dat, cineva i-a impus sa citeasca!

Acum, Petru al nostru are deja zece ani. Nu mai are nevoie de mami si tati sa ii citeasca seara, la culcare, desi inca o facem uneori, de drag. Intre timp a abandonat povestile si romanele, desi mie una mi-ar fi placut sa ramana mai mult in zona asta a literaturii pentru copii. Acum e in perioada lecturilor din istorie si geografie. S-a indreptat singur si usurel spre atlase, harti vechi, misterele istoriei, Imperiul Napoleonian, cum au influentat particularitatile geografice marile batalii din Europa moderna… Toata ziua le analizeaza si le pune cap la cap, recreand povesti si rescriind istoria in jocurile si desenele lui, acolo unde nu e multumit de rezultatul oficial. E si bucuros sa descopere cate un nou amanunt, pe care ni-l povesteste entuziasmat.

Petru e un copil curios. Nu e usor sa faci fata tirului permanent de intrebari, din ce in ce mai complexe, din ce in ce mai la obiect. Pentru doi parinti prinsi in alergatura zilnica, raspunsurile la dileme precum: din ce erau facute avioanele in Primul razboi Mondial, ce sunt insectele necrofage, cum pot fi folosite apa si forta ei in beneficiul omului, cu ce calatoreau oamenii preistoriei sunt o provocare, mai cu seama daca vin dimineata, inainte de prima gura de cafea.