Hotarare CEDO in cauza Albina

Hotarâre nr. 4 din 28/04/2005 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1049 din 25/11/2005 definitiva la 28 iulie 2005, în Cauza Albina împotriva României

(Cererea nr. 57.808/00)

În cauza Albina împotriva României, Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnul B.M. Zupancic, presedinte, domnii L. Caflisch, C. Bîrsan, doamnele M. Tsatsa-Nikolovska, R. Jaeger, domnii E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, judecatori, si domnul V. Berger, grefier de sectie, dupa ce a deliberat în Camera de consiliu la data de 31 martie 2005, pronunta hotarârea urmatoare:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 57.808/00, introdusa împotriva României, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Mircea Alexandru Albina (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 5 februarie 2000 în temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul guvernamental doamna Roxana Rizoiu.
3. Reclamantul se plânge, sub aspectul art. 6 alin. 1 din Conventie, de caracterul inechitabil al procedurii de revendicare a unui imobil, încheiata prin Hotarârea definitiva a Curtii de Apel Galati din 8 septembrie 1999. Pe de alta parte, reclamantul considera ca modul de finalizare al acestei proceduri reprezinta o încalcare a dreptului privind respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie.
4. Cererea a fost repartizata Sectiei a II-a a Curtii [conform art. 52 alin. (1) din Regulament]. În cadrul acestei sectii camera desemnata sa examineze cererea (conform art. 27 alin. 1 din Conventie) a fost constituita potrivit art. 26 alin. (1) din Regulament.
5. Prin Decizia din 3 februarie 2004, Camera a declarat cererea admisibila.
6. Atât reclamantul, cât si Guvernul au prezentat observatii scrise cu privire la temeinicia cauzei [conform art. 59 alin. (1) din Regulament]. Fiecare dintre parti a prezentat comentarii cu privire la observatiile celeilalte.
7. La data de 1 noiembrie 2004, Curtea a modificat structura sectiilor sale [art. 25 alin. (1) din Regulament]. Cererea a fost repartizata Sectiei a III-a a Curtii, reorganizata astfel [art. 52 alin. (1) din Regulament].

ÎN FAPT

I. Circumstantele cauzei
8. Reclamantul s-a nascut în 1935 si are domiciliul în Bucuresti.
1. Actiunea în despagubire, formulata în baza Legii nr. 112/1995
9. În 1996, reclamantul a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (Comisia) despagubiri pentru un imobil nationalizat în baza Decretului nr. 92/1950, care apartinuse parintilor sai, el fiind singurul lor mostenitor.
10. Printr-o decizie din 16 aprilie 1998, Comisia a admis partial cererea sa, acordându-i despagubiri pentru o parte a imobilului respectiv, mai precis pentru un teren de 441,80 metri patrati si pentru constructia de pe acest teren.
Cu privire la restul imobilului, alcatuit din 346,70 metri patrati si din constructia de pe acest teren, Comisia a hotarât ca acesta nu putea sa faca obiectul unor despagubiri, apreciind, prin propriul raport de expertiza, ca respectivul imobil era un local comercial, masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 112/1995 nefiindu-i astfel aplicabile. Întemeindu-se pe art. 1 din Legea nr. 112/1995, astfel cum a fost acesta completat si modificat prin art. 1 si 3 din hotarârile Guvernului nr. 20/1996 si nr. 11/1997, Comisia a sugerat reclamantului sa introduca o actiune în revendicare în baza dreptului comun.
11. Cu toate ca era supusa cailor de atac, decizia nu a fost contestata de reclamant, devenind astfel definitiva.
2. Actiunea în revendicare imobiliara pentru partea din imobil cu destinatie comerciala
12. În 1998, reclamantul a introdus o actiune în revendicare, la Judecatoria Braila, împotriva Consiliului local, a Directiei de administrare a pietelor si târgurilor, precum si a Directiei serviciilor publice Braila, având drept obiect partea din imobil pentru care comisia respinsese cererea sa de despagubiri.
Reclamantul a sustinut ca aceasta parte a bunului fusese nationalizata în mod ilegal, având în vedere ca era spatiu cu destinatie comerciala la data nationalizarii si ca, mai mult, tatal si mama erau exclusi de la aplicarea acestei masuri, fiind functionar, respectiv casnica. Reclamantul îsi întemeia actiunea pe art. 1 din Legea nr. 112/1995, modificata si completata de art. 1 si 3 din hotarârile Guvernului nr. 20/1996 si nr. 11/1997.
13. Printr-o hotarâre din 24 februarie 1999, judecatoria i-a admis actiunea. Instanta a constatat mai întâi ca reclamantul si-a dovedit calitatea de mostenitor al fostilor proprietari ai imobilului în litigiu si ca acesta fusese un spatiu comercial la momentul nationalizarii, asa cum reiesea dintr-un act dotal transcris la 22 ianuarie 1930 la Tribunalul Braila, cu ocazia casatoriei parintilor sai.
Instanta a mai constatat ca prin Decizia sa din 16 aprilie 1998 Comisia apreciase ca masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 112/1995 nu erau aplicabile acestei parti din imobil, având în vedere ca servea drept spatiu comercial la data nationalizarii.
În sfârsit, instanta a apreciat ca nationalizarea partii din imobil revendicate de reclamant era nelegala, având în vedere destinatia imobilului la momentul nationalizarii, precum si faptul ca tatal reclamantului era la acel moment functionar, calitatea care îl excepta de la orice masura de nationalizare, conform art. 2 din Decretul nr. 92/1950.
14. Pârâtii au formulat apel împotriva acestei sentinte.
15. La 22 iunie 1999, Tribunalul Braila a admis apelul si a respins actiunea reclamantului, pe motivul ca ansamblul imobilului al carui mostenitor era - si nu doar o parte din imobil, conform aprecierii facute în absenta mijloacelor de proba de catre comisie si de catre judecatorie - a fost legal nationalizat. În aceste conditii, reclamantul ar fi putut beneficia, în baza Legii nr. 112/1995, de o indemnizatie incluzând partea din imobil revendicata. Cu privire la acest aspect, tribunalul a sustinut ca reclamantul ar fi trebuit sa atace decizia comisiei, prin care i s-a respins cererea de despagubiri pentru întregul imobil.
16. Reclamantul si Directia de administrare a pietelor si târgurilor Braila au introdus recurs împotriva acestei solutii. Astfel, reclamantul a sustinut ca pentru partea din imobil revendicata nu a beneficiat de nici o despagubire, Legea nr. 112/1995 nepermitând decât proprietarilor imobilelor legal nationalizate sa solicite restituirea în natura sau acordarea unei despagubiri. Or, nationalizarea partii din imobil fusese ilegala, având în vedere ca la acel moment spatiul avea destinatie comerciala.
Directia de administrare a pietelor si târgurilor Braila a invocat faptul ca tribunalul nu a dispus ca reclamantul sa-i plateasca cheltuielile pentru expertiza pe care le-a suportat în procedura în fond.
17. Prin Decizia sa din 8 septembrie 1999, Curtea de Apel Galati a rezumat mai întâi solutiile adoptate în speta de catre instantele anterioare, precum si motivele retinute de catre acestea. Instanta a respins recursul formulat de catre Directia de administrare a pietelor si târgurilor, apreciind ca aceasta era obligata sa plateasca cheltuielile cu expertiza, având în vedere ca aceasta proba fusese administrata la cererea sa.
18. Cu privire la recursul introdus de catre reclamant, Curtea de apel l-a respins ca fiind vadit neîntemeiat, fara a raspunde motivelor prezentate de reclamant (paragraful 16).
19. Aceasta decizie era definitiva si irevocabila, neputând fi atacata prin caile de recurs ordinare.
3. Actiunea în restituire a partii din imobil cu destinatie comerciala, formulata în baza Legii nr. 10/2001
20. La 1 august 2001, dupa intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, reclamantul a transmis Consiliului Local Braila o cerere de restituire în natura a partii din imobil pentru care Comisia i-a refuzat acordarea de despagubiri la 16 aprilie 1998, mai precis pentru terenul de 346,70 metri patrati si pentru constructia aflata pe acest teren (paragraful 10).
21. Printr-o hotarâre executorie din 25 februarie 2002, completata la 31 mai 2002, primarul orasului Braila a admis partial cererea si a dispus restituirea în natura a terenurilor si a constructiilor aflate pe acest teren, bunuri care erau detinute de catre primarie. Reclamantul a intrat în posesia unei parti din aceste bunuri la 22 iulie 2002.
22. Reclamantul a indicat ca un teren de 180 metri patrati si o constructie servind drept depozit, care fusesera detinute de catre Societatea Comerciala M., nu îi fusesera restituite. Conform precizarilor sale, aceste bunuri reprezentau în jur de 65% din partea de imobil pentru care comisia a refuzat la 16 aprilie 1998 acordarea unei indemnizatii.
4. Actiunea în revendicare pentru partea nerestituita din imobil, formulata împotriva Societatii Comerciale M.
23. La 13 septembrie 2002, reclamantul a formulat în fata Judecatoriei Braila o actiune împotriva Societatii Comerciale M., prin care revendica terenul de 180 metri patrati si depozitul aflat pe acest teren, detinute de aceasta societate (paragraful 22). La o data neprecizata, Societatea Comerciala M. a solicitat introducerea în cauza a Ministerului Finantelor Publice, pentru ca acesta sa îi acorde despagubiri în cazul în care actiunea reclamantului ar fi fost admisa. Societatea a sustinut în instanta ca obtinuse imobilul litigios printr-un proces de privatizare a fostelor societati de stat, reorganizate în regii autonome si în societati comerciale, în virtutea Legii nr. 15/1990. Astfel, societatea a precizat ca statul - care în schimbul actiunilor îi cedase bunuri, printre care si imobilul revendicat de catre reclamant - era tinut sa o despagubeasca în caz de evictiune.
24. În fata judecatoriei Braila au avut loc numeroase sedinte, în 2002, 2003 si 2004. La 19 februarie 2004, aceasta si-a declinat competenta în favoarea Tribunalului Braila. Din elementele de care dispune Curtea rezulta ca aceasta procedura este în continuare pe rolul tribunalului.
II. Dreptul intern aplicabil
Dispozitiile de drept intern aplicabil sunt urmatoarele:
1. Decretul privind nationalizarea nr. 92/1950

ARTICOLUL II

"Imobilele muncitorilor, ale functionarilor, ale micilor mestesugari, ale intelectualilor si ale pensionarilor nu sunt obiectul prezentului decret si nu vor fi nationalizate".
2. Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situatiei juridice a imobilelor cu destinatia de locuinta, trecute în proprietatea statului (publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995).

ARTICOLUL 1

"Fostii proprietari - persoane fizice - ai imobilelor cu destinatia de locuinte, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupa 6 martie 1945, cu titlu, si care se aflau în posesia statului sau a altor persoane juridice la data de 22 decembrie 1989, beneficiaza de masurile reparatorii prevazute de prezenta lege."
3. Hotarârea Guvernului nr. 20/1996 pentru stabilirea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 23 ianuarie 1996)

ARTICOLUL 1

"(1) Beneficiaza de masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 112/1995 numai fostii proprietari, persoane fizice, ai imobilelor cu destinatia de locuinte, trecute ca atare în proprietatea statului sau a altor persoane juridice, dupa 6 martie 1945, cu titlu, (...), precum si mostenitorii acestora (...).
(2) Imobilele cu destinatia de locuinte trecute ca atare în proprietatea statului, cu titlu, sunt acele imobile care au fost preluate ca locuinte în proprietatea statului în baza unei prevederi legale în vigoare la data respectiva, cum ar fi: Decretul nr. 92/1950 (...)."
4. Hotarârea Guvernului nr. 11/1997 pentru modificarea si completarea Normelor metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, stabilite prin Hotarârea Guvernului nr. 20/1996 (publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 4 februarie 1997)

ARTICOLUL 3

Articolul 1 se completeaza cu alineatele (4), (5) si (6) cu urmatorul cuprins:
"(4) Locuintele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectiva sau care au intrat în posesia acestuia în conditiile inexistentei unei reglementari legale care sa reprezinte temeiul juridic al constituirii dreptului de proprietate al statului sunt considerate ca fiind trecute fara titlu în posesia acestuia si nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995.
(5) Imobilele care nu intra sub incidenta Legii nr. 112/1995 si pentru care nu exista titlu valabil constituit în favoarea statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despagubirilor, formulate de persoanele îndreptatite pe cale judecatoreasca, potrivit dreptului comun."
5. Legea nr. 10 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv de catre stat între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989

ARTICOLUL 1

"(1) Imobilele preluate în mod abuziv de catre stat, de organizatiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum si cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechizitiilor si nerestituite se restituie, de regula în natura, în conditiile prezentei legi.
(2) În cazurile în care restituirea în natura nu este posibila se vor stabili masuri reparatorii prin echivalent. Masurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri ori servicii oferite în echivalent de detinator, cu acordul persoanei îndreptatite, în acordare de actiuni la societati comerciale tranzactionate pe piata de capital, de titluri de valoare nominala folosite exclusiv în procesul de privatizare sau de despagubiri banesti."
#PAGEBREAK#

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie
26. Reclamantul sustine ca actiunea sa în revendicare imobiliara, finalizata prin Hotarârea Curtii de Apel Galati din 8 septembrie 1999, nu a fost examinata în mod echitabil, astfel cum cere art. 6 din Conventie, ale carui dispozitii pertinente prevad urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea în mod echitabil (...), de catre o instanta independent si impartial (...) care va hotarî (...) asupra drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil (...)."
27. Guvernul sustine ca nu exista nici un motiv de îndoiala ca deciziile instantelor judecatoresti interne în procedura de revendicare imobiliara nu au fost conforme dispozitiilor dreptului intern. Guvernul reaminteste ca, pentru a stabili daca exigentele art. 6.1 au fost respectate, este necesar sa fie luat în considerare ansamblul procedurii si ca aceasta dispozitie nu trebuie interpretata ca solicitând instantelor judecatoresti un raspuns detaliat fiecarui argument invocat de catre parti (Hotarârea Ruiz Torija si Hiro Balani împotriva Spaniei, din 9 decembrie 1994, seria A, nr. 303-A si B, p. 12, paragraful 29 si paginile 29-30, precum si Hotarârea Higgins si altii împotriva Frantei, din 19 februarie 1998, Culegerea de hotarâri si decizii 1998-I, p. 60, paragraful 42). Guvernul apreciaza faptul ca Hotarârea din 8 septembrie 1999 nu a furnizat un raspuns explicit tuturor sustinerilor reclamantului nu înseamna ca cererea acestuia a fost examinata într-un mod neechitabil, Curtea de apel întemeindu-se pe anumite argumente.
28. Guvernul mai considera de asemenea ca motivele pentru care Curtea de apel a respins recursul reclamantului se regasesc în hotarârea definitiva anterior mentionata, examinata în ansamblul ei. În sfârsit, Guvernul sustine ca reclamantul a intrat în posesia bunului litigios, urmând indicatiile instantelor judecatoresti interne cu privire la continuarea procedurii administrative de restituire.
29. Reclamantul nu este de acord cu teza sustinuta de Guvern. Reclamantul sustine ca instantele care au examinat cererea în apel si în recurs - formulate împotriva hotarârii primei instante -, prin care obtinuse câstig de cauza, nu au luat în considerare mijloacele de proba prin care se stabilise ca imobilul revendicat fusese nationalizat ilegal. Reclamantul subliniaza ca motivele pe care si-a întemeiat Curtea de apel respingerea recursului nu sunt deloc succinte sau concise, asa cum sustine Guvernul, ci sunt pur si simplu absente. Reclamantul mai arata ca, în ciuda procedurii administrative initiate în urma Hotarârii definitive din 8 septembrie 1999, nu a intrat înca în posesia întregului sau bun.
30. Curtea reaminteste ca dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Conventie, include printre altele dreptul partilor de a prezenta observatiile pe care le considera pertinente pentru cauza lor. Întrucât Conventia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete si efective (Hotarârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria A, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât daca aceste observatii sunt în mod real "ascultate", adica în mod corect examinate de catre instanta sesizata. Altfel spus, art. 6 implica mai ales în sarcina "instantei" obligatia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor si al elementelor de proba ale partilor, cel putin pentru a le aprecia pertinenta [Hotarârea Perez împotriva Frantei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragraful 80, CEDH 2004-I, si Hotarârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria A, nr. 288, p. 19, paragraful 59].
31. În speta, Curtea observa ca în apel Tribunalul Braila a respins actiunea reclamantului, motivând ca întregul imobil pe care îl mostenise intrase în mod legal în patrimoniul statului, fara însa sa analizeze, spre deosebire de judecatorie, probele depuse la dosar de catre reclamant sau sa respinga motivat, daca era cazul, pe cele pe care le-ar fi apreciat drept nepertinente.
32. Este evident ca în general nu este în sarcina Curtii sa se pronunte asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de catre o instanta interna [a se vedea printre altele Hotarârea Garcia Ruiz împotriva Spaniei (GC), Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I], interpretarea legislatiei revenind în primul rând autoritatilor interne, mai ales instantelor judecatoresti (Hotarârea Perez, precitata, paragraful 82; Hotarârea Coeme si altii împotriva Belgiei, cererile nr. 32.492/96, nr. 32.547/96, nr. 32.548/96, nr. 33.209/96 si nr. 33.210/96, paragraful 115, CEDH 2000-VII). În cauza de fata, cel mai frapant este faptul ca în apel Tribunalul Braila a reprosat reclamantului ca nu a atacat decizia Comisiei, prin care aceasta refuzase sa îi acorde despagubiri în baza Legii nr. 112/1995. Fiind vorba de un spatiu cu destinatie comerciala, asa cum reiesea din raportul de expertiza tehnica al Comisiei, orice solicitare de despagubiri prezentata de o persoana interesata pare sortita de la început esecului, având în vedere ca masurile reparatorii prevazute de lege privesc exclusiv imobile cu destinatia de locuinta iesite legal din patrimoniul unei persoane (paragraful 25).
33. Mai mult, Curtea de Apel Galati nu a raspuns în nici un fel argumentelor reclamantului în recurs, în care acesta facea referire la nelegalitatea nationalizarii si deci la imposibilitatea de a beneficia de o reparatie pecuniara în baza Legii nr. 112/1995. Daca într-adevar obligatia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instantelor nationale de a-si motiva deciziile nu presupune existenta unui raspuns detaliat la fiecare argument (Hotarârea Perez, precitata, paragraful 81; Hotarârea Van der Hurk, precitata, p. 20, paragraful 61; Hotarârea Ruiz Torija, precitata, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke si Lenoble împotriva Frantei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX), este necesar a se constata ca, în speta, Curtea de Apel Galati a respins recursul formulat de catre reclamant împotriva hotarârii pronuntate în apel, fara sa precizeze nici un motiv, si aceasta printr-o hotarâre definitiva si irevocabila.
34. Conform jurisprudentei Curtii, notiunea de proces echitabil presupune ca o instanta interna care nu a motivat decât pe scurt hotarârea sa sa fi examinat totusi în mod real problemele esentiale care i-au fost supuse, si nu doar sa reia pur si simplu concluziile unei instante inferioare (Hotarârea Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997, Culegere de hotarâri si decizii 1997-VIII, p. 2.930, paragraful 60).
În cauza de fata, simplul fapt ca instanta de recurs - Curtea de Apel Galati - a reamintit hotarârile adoptate în speta de catre instantele inferioare si argumentele în baza carora acestea s-au întemeiat nu putea sa o scuteasca de obligatia de a examina problemele ridicate în recurs de catre reclamant (paragraful 16). Aceasta s-ar fi justificat cu atât mai mult cu cât instantele inferioare ale caror hotarâri au fost rezumate de catre Curtea de Apel Galati ajunsesera la concluzii radical diferite, Curtea de Apel Galati fiind astfel la rândul sau chemata sa hotarasca în ultima instanta si sa pronunte o hotarâre definitiva si irevocabila. În aceste conditii, Curtea nu poate subscrie argumentului prezentat de Guvern, conform caruia motivele pentru care curtea de apel a respins recursul reclamantului se regaseau în Hotarârea din 8 septembrie 1999, analizata în ansamblul sau (paragraful 28).
În orice caz, trebuie subliniat ca instanta de recurs - Curtea de Apel Galati - nu numai ca a omis sa raspunda argumentelor invocate de reclamant în recurs, dar nici nu a indicat ca si-ar fi însusit motivele prezentate de catre instantele inferioare (a se vedea, per a contrario, Hotarârea Helle, anterior citata, paragraful 56). Nimic din hotarârea curtii de apel nu conduce la concluzia ca aceasta si-ar fi însusit în mod real motivele pe care instanta inferioara, Tribunalul Braila, si-a întemeiat solutia si ca nu ar fi identificat vreun argument nou pentru a respinge aceasta motivare (a se vedea, per a contrario, Hotarârea Helle, anterior citata, paragraful 59).
35. În consecinta, si în ciuda faptului ca Guvernul sustine ca datorita indicatiilor date de catre instantele interne reclamantului i-a fost restituit bunul, Curtea sustine ca daca acesta si-a putut recupera o parte din bunul litigios, acest fapt nu se datoreaza recomandarilor Tribunalului Braila - reluate de catre Curtea de Apel Galati - cu privire la modul de contestare a deciziei administrative adoptate în baza Legii nr. 112/1995, ci faptului ca reclamantul a recurs la o noua procedura administrativa, instituita prin Legea nr. 10/2001.
36. În lumina celor de mai sus, Curtea apreciaza ca reclamantul este îndreptatit sa sustina ca hotarârea Curtii de Apel Galati nu era suficient motivata si ca cererea sa, în procedura de revendicare finalizata prin aceasta hotarâre, nu a fost examinata în mod echitabil.
37. În concluzie, art. 6.1 din Conventie a fost încalcat.
II. Cu privire la pretinsa încalcare a art. 1 din Primul Protocol aditional la Conventie
38. Reclamantul sustine ca modul de solutionare a actiunii sale în revendicare prin Hotarârea definitiva a Curtii de Apel Galati din 8 septembrie 1999 reprezinta o atingere adusa dreptului sau la respectarea bunurilor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, care dispune astfel:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica si în conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor."
39. Guvernul considera ca viciul de procedura invocat de catre reclamant, mai precis absenta motivarii hotarârii Curtii de Apel Galati, nu reprezinta în sine o atingere a dreptului sau de proprietate si ca, în general, nu a existat o ingerinta în dreptul sau privind respectarea bunurilor, instantele care au hotarât asupra apelului si a recursului împotriva Hotarârii din 24 februarie 1999 - prin care i se admisese actiunea în revendicare - nefacând altceva decât sa interpreteze dreptul intern.
40. Reclamantul contesta argumentele prezentate de Guvern. Acesta sustine ca masurile reparatorii prevazute de Legea nr. 112/1995 nu priveau decât bunurile care iesisera în mod legal din patrimoniul unei persoane, ceea ce nu se aplica partii din imobil cu destinatie comerciala, obiectul actiunii sale în revendicare imobiliara. Reclamantul sustine ca astfel nu trebuie sa i se reproseze, asa cum a facut Tribunalul Braila, ca nu a atacat decizia prin care Comisia a respins cererea lui de acordare de despagubiri.
41. În observatiile complementare (ulterioare datei de 3 februarie 2004, data la care Camera a declarat cererea admisibila) Guvernul a accentuat schimbarile în situatia de fapt, survenite în ceea ce priveste actiunea formulata de reclamant în baza Legii nr. 10/2001, si arata ca doar partea din imobil nerestituita înca, obiectul unui litigiu înca pendinte în fata instantelor interne (paragrafele 22-24 anterioare), continua sa reprezinte obiectul capatului de cerere întemeiat pe art. 1 anterior mentionat. Guvernul mentioneaza ca nationalizarea bunului litigios a avut loc înainte de 20 iunie 1994, data ratificarii de catre România a Conventiei si ca, în consecinta, reclamantul nu are un bun actual si nici o speranta legitima, în sensul jurisprudentei constante a Curtii [a se vedea printre altele cauzele Gratzinger si Gratzingerova împotriva Cehiei (decizie) (GC), nr. 39.794/98, paragraful 69, CEDH 2002-VII, si Malhous împotriva Cehiei (decizie) (GC), nr. 33.071/96, CEDH 2000-XII]. Cu titlu subsidiar, Guvernul afirma ca raspunderea sa nu poate fi angajata în baza art. 1 anterior mentionat, având în vedere ca partea nerestituita din imobilul mostenit de catre reclamant este detinuta de catre Societatea Comerciala M.
42. Curtea considera ca aspectele prezentate de Guvern în observatiile sale complementare tin mai mult de o exceptie preliminara privind incompatibilitatea ratione materiae si ratione personae a acestui capat de cerere cu dispozitiile Conventiei. Fiind formulata pentru prima oara dupa decizia de admisibilitate a acestei cauze, o asemenea exceptie trebuie respinsa (a se vedea printre altele Ceteroni împotriva Italiei, Hotarârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea 1996-V, paginile 1.755-1.756, paragraful 19).
43. În orice caz, Curtea apreciaza ca, tinând cont de concluziile sale din paragrafele 36 si 37 anterior mentionate, nu este necesar sa analizeze si fondul acestui capat de cerere [a se vedea, mutatis mutandis, printre altele, cauzele Glod împotriva României, Cererea nr. 41.134/98, paragraful 46, 16 septembrie 2003, Laino împotriva Italiei (GC), Cererea nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDH 1999-I; Zanghi împotriva Italiei, Hotarârea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p. 47, paragraful 23, Eglise catholique de La Canee împotriva Greciei, Hotarârea din 16 decembrie 1997, Culegerea 1997-VIII, p. 2.862, paragraful 50].
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
44. Conform art. 41 din Conventie,
"Daca Curtea declara ca a avut loc o încalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al înaltei parti contractante nu permite decât o înlaturare incompleta a consecintelor acestei încalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila".
A. Prejudiciu material si moral
45. Reclamantul solicita 53.720 dolari americani (USD), suma care corespunde chiriilor pe care ar fi putut sa le încaseze pentru partea din imobil cu destinatie comerciala între momentul respingerii actiunii sale în revendicare prin hotarârea definitiva a Curtii de Apel Galati si data la care i s-a restituit o parte a bunului în cauza, în baza Legii nr. 10/2001. Solicita de asemenea restituirea partii din imobil care nu a fost înca recuperata (paragraful 22), precum si plata chiriilor pe care le-ar fi perceput daca ar fi putut sa închirieze bunul începând cu data la care actiunea sa în revendicare imobiliara a fost respinsa de catre instantele nationale.
De asemenea, solicita 8.000 euro (EUR), cu titlu de despagubiri morale pentru neplacerile si frustrarile cauzate de catre instantele interne care au examinat actiunea sa în revendicare imobiliara, încalcând drepturile sale la un proces echitabil si la respectarea bunurilor sale.
46. Guvernul considera ca reclamantului nu ar trebui sa i se acorde nici o suma cu titlu de despagubiri materiale, având în vedere ca nu a dovedit existenta unui prejudiciu. Pe de alta parte, un litigiu opunând reclamantul unei societati private este pe rolul instantelor interne, care trebuie sa determine cine este titularul dreptului de proprietate asupra partii din bunul litigios a carui restituire a fost solicitata de reclamant (paragraful 24).
Referitor la prejudiciul moral, Guvernul apreciaza ca suma solicitata de reclamant este exagerata, mai ales având în vedere ca din 2002 reclamantul se bucura din plin de dreptul sau de proprietate asupra unei parti din imobil. Din punctul sau de vedere, o eventuala constatare a încalcarii art. 6.1 din Conventie ar constitui în sine o reparatie echitabila satisfacatoare.
47. Curtea reaminteste ca o hotarâre prin care se constata o încalcare determina pentru statul pârât obligatia juridica, cu privire la Conventie, de a pune capat acelei încalcari si de a elimina consecintele. Daca dreptul intern pertinent nu permite decât o eliminare imperfecta a consecintelor acestei încalcari, art. 41 din Conventie confera Curtii competenta de a acorda o reparatie în favoarea partii vatamate prin actul sau prin omisiunea cu privire la care a fost constatata o încalcare a Conventiei. Exercitându-si aceasta competenta, Curtea dispune de o anumita marja de apreciere, adjectivul "echitabil" si fragmentul de fraza "daca este cazul" dovedind acest aspect.
Printre elementele luate în considerare de catre Curte, atunci când se pronunta în materie, se numara prejudiciul material, mai precis pierderile efectiv suferite, rezultând direct din pretinsa încalcare, si prejudiciul moral, care reprezinta repararea starii de angoasa, a neplacerilor si a incertitudinilor rezultând din aceasta încalcare, precum si din alte pagube nemateriale [a se vedea printre altele Ernestina Zullo, Cererea nr. 64.897/01, paragraful 25, 10 noiembrie 2004].
48. De altfel, în cazul în care diverse elemente constituind prejudiciul nu se preteaza la un calcul exact sau în cazul în care distinctia între prejudiciul material si cel moral se realizeaza mai greu, Curtea le poate examina împreuna (Cauza Comingersoll împotriva Portugaliei, (GC), Cererea nr. 35.382/97, paragraful 29, CEDH 2000-IV].
49. În speta, singura baza pentru acordarea unei reparatii echitabile consta în faptul ca reclamantul nu a beneficiat de o procedura echitabila pentru a revendica partea din imobil cu privire la care comisia respinsese cererea de despagubiri. Curtea nu poate în nici un caz sa speculeze asupra modului în care ar fi fost finalizat procesul în caz contrar si nici asupra finalizarii litigiului actual aflat pe rolul instantelor interne, în cadrul caruia reclamantul solicita recunoasterea calitatii de proprietar asupra partii din imobilul în litigiu care nu i-a fost înca restituita; cu toate acestea, Curtea nu considera ca fiind nerezonabil sa sustina ca, având în vedere absenta echitatii în cadrul procedurii în revendicare imobiliara, finalizata prin Hotarârea definitiva din 8 septembrie 1999, reclamantul a suferit pierderea unei sanse reale [Cauza Pelissier si Sassi împotriva Frantei (GC), Cererea nr. 25.444/94, paragraful 80, CEDH 1999-II, si Crisan împotriva României, nr. 42.930/98, paragraful 36, 27 mai 2003]. Pronuntându-se în echitate, asa cum se prevede în art. 41, Curtea acorda reclamantului suma globala de 5.000 euro pentru toate prejudiciile.
B. Cheltuieli de judecata
50. Reclamantul solicita plata a 477,65 euro, suma care i-a fost necesara pentru a preveni si pentru a repara pretinsele încalcari ale Conventiei. Întemeindu-se pe un decont amanuntit si pe facturile corespunzatoare, reclamantul detaliaza aceasta suma astfel:
a) 39,67 euro pentru cheltuieli de transport legate de recuperarea imobilului;
b) 18,52 euro pentru cheltuieli legate de notificarea autoritatilor administrative si a Societatii Comerciale M. cu privire la restituirea imobilului sau;
c) 392,82 euro cu titlu de onorariu al avocatilor care l-au reprezentat în fata instantelor interne;
d) 24,51 euro pentru cheltuieli legate de corespondenta sa cu Curtea;
e) 2,13 euro pentru fotocopierea documentelor transmise Curtii.
51. Guvernul nu se opune la plata acestor cheltuieli.
52. Curtea observa ca aceste cheltuieli sunt justificate prin documente doveditoare. Analizând solicitarea reclamantului în lumina principiilor degajate din jurisprudenta sa, Curtea considera ca fiind rezonabil sa-i acorde reclamantului în întregime suma solicitata, mai precis 477,65 euro.
C. Majorari de întârziere
53. Curtea hotaraste sa aplice majorarile de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

1. hotaraste ca a fost încalcat art. 6 alin. 1 din Conventie;
2. hotaraste ca nu este cazul sa examineze capatul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul 1;
3. hotaraste ca:
a) statul pârât trebuie sa plateasca reclamantului, în termen de 3 luni de la data ramânerii definitive a hotarârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, suma de 5.000 euro (cinci mii euro) pentru prejudiciul material si moral, si 477,65 euro (patru sute saptezeci si sapte euro si saizeci si cinci de centi), cu titlu de cheltuieli de judecata, suma ce urmeaza a fi platita în moneda nationala a statului pârât, la nivelul ratei de schimb aplicabile la momentul platii;
b) începând de la data expirarii termenului amintit si pâna la momentul efectuarii platii, aceste sume vor fi majorate cu o dobânda simpla a carei rata este egala cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale;
4. respinge celelalte capete de cerere de acordare a unei reparatii echitabile.
Redactata în limba franceza, apoi comunicata în scris la data de 28 aprilie 2005, în aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulamentul Curtii.
Bostjan M. Zupancic, Vincent Berger, presedinte