Hotarare in Cauza Davidescu impotriva Romaniei

Curtea Europeana a Drepturilor Omului


(Cererea nr. 2.252/02)

In Cauza Davidescu contra Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a III-a), statuand in cadrul unei camere compuse din: domnii B. M. Zupancic, presedinte, C. Birsan, V. Zagrebelsky, E. Myjer, David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecatori, si domnul V. Berger, grefierul sectiei,
dupa ce a deliberat in Camera de consiliu la data de 24 octombrie 2006,
pronunta urmatoarea hotarare, adoptata la aceeasi data:

PROCEDURA
1. La originea cauzei se afla Cererea nr. 2.252/02, indreptata impotriva Romaniei, prin care un cetatean al acestui stat, domnul Ioan Ilus Davidescu (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 21 septembrie 2001 in baza art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna avocat Maria Despa, care a fost inlocuita de doamna avocat Aurelia Popescu. In prezent este reprezentat de doamna Nicoleta Popescu, avocat in Bucuresti. Guvernul roman (Guvernul) este reprezentat de agentul sau, doamna Beatrice Ramascanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 24 mai 2005 Curtea a decis sa comunice cererea Guvernului. Prevalandu-se de art. 29 alin. 3 din Conventie, Curtea a decis ca admisibilitatea si fondul cauzei vor fi examinate in acelasi timp.
4. Atat reclamantul, cat si Guvernul au depus observatii scrise pe fondul cauzei (art. 59 alin. 1 din Regulament).

IN FAPT

I. Circumstantele cauzei
5. Reclamantul este nascut in 1943 si locuieste in Sinaia.
6. In 1950, in virtutea Decretului de nationalizare nr. 92/1950, statul a intrat in posesia unui imobil situat in Bucuresti, strada Popa Savu nr. 26, compus dintr-un imobil cu 3 apartamente si terenul aferent, care apartinea matusii reclamantului.
7. La 15 octombrie, 25 octombrie si 13 decembrie 1996, societatea H., administratorul bunurilor statului, a vandut sotilor C.S., sotilor M. si, respectiv, sotilor C.I. apartamentele nr. 3, 1 si 2, situate in imobilul in chestiune, in care locuiau in calitate de locatari.
1. Actiunea in revendicare
8. La 3 iunie 1997, reclamantul, aratand ca in baza Decretului nr. 92/1950 bunurile ce apartineau anumitor categorii sociale erau exceptate de la nationalizare si ca matusa sa facea parte dintr-una din aceste categorii, a introdus la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti o actiune in revendicare imobiliara impotriva Primariei Bucuresti si a societatii H.
9. Printr-o sentinta din 19 septembrie 1997 judecatoria a admis actiunea reclamantului, pe motiv ca statul intrase in posesia imobilului fara titlu valabil, si a dispus restituirea imobilului de catre partile parate. Partile parate, desi au fost citate legal in procedura, nu s-au prezentat si nu au formulat aparari. In apel, printr-o hotarare definitiva din 9 aprilie 1998, Tribunalul Bucuresti a confirmat sentinta pronuntata in prima instanta.
10. Printr-un proces-verbal din 9 septembrie 1998 reclamantul a fost pus in posesia imobilului si a terenului, dar a constatat cu acest prilej ca cele 3 apartamente ale imobilului fusesera vandute anterior locatarilor. Printr-o dispozitie din 7 octombrie 1998, primarul municipiului Bucuresti a dispus restituirea imobilului aflat in litigiu reclamantului.
11. Prin Scrisoarea din 29 ianuarie 2001, primaria l-a informat pe reclamant ca cererea sa de a i se restitui imobilul in cauza in temeiul dispozitiilor Legii nr. 112/1995 fusese respinsa, pe motiv ca imobilul ii fusese deja restituit prin Hotararea definitiva din 19 septembrie 1997. 
#PAGEBREAK#
2. Actiunea in anularea contractelor de vanzare
a) actiunea in anularea contractului de vanzare-cumparare a apartamentului nr. 1
12. La data de 15 februarie 1999 reclamantul a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o actiune impotriva Primariei Bucuresti, a societatii H. si a sotilor M. in anularea contractului de vanzare incheiat la 25 octombrie 1996 si, in subsidiar, in revendicarea acestui apartament. Reclamantul se intemeia pe Sentinta definitiva din 19 septembrie 1997, prin care Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti constatase dreptul sau de proprietate asupra imobilului in litigiu. In plus, reclamantul a cerut constatarea nulitatii contractului de vanzare pentru cauza ilicita, sustinand ca partile au fost de rea-credinta cu ocazia incheierii acestuia, in masura in care stiau la data semnarii contractului ca reclamantul facuse demersuri pentru a i se restitui imobilul.
13. Prin Sentinta din 26 ianuarie 2000, judecatoria a respins cererea de anulare a contractului, pe motiv ca acest contract fusese incheiat anterior datei introducerii de catre reclamant a actiunii sale in revendicare, ca acesta din urma nu adresase o comunicare partilor asupra demersurilor sale si ca acest contract respecta dispozitiile Legii nr. 112/1995. In privinta cererii reclamantului de revendicare a apartamentului, judecatoria a respins-o, pe motiv ca avea un caracter subsidiar si ca nu fusese sesizata asupra acestui lucru decat in vederea dispunerii restituirii imobilului dupa anularea contractului de vanzare-cumparare in litigiu. In masura in care, in speta, contractul de vanzare-cumparare nu fusese anulat, nu putea hotari asupra actiunii in revendicare a reclamantului. Judecatoria a considerat ca admisibilitatea actiunii in revendicare depindea de admisibilitatea cererii de anulare a contractului de vanzare-cumparare si ca, in speta, nu se impunea compararea titlurilor de proprietate ale partilor.
14. La data de 14 februarie 2000 reclamantul a introdus apel, mentionand ca respectivul contract de vanzare-cumparare avea o cauza ilicita si ca actiunea sa in revendicare nu avea un caracter subsidiar. Intre altele, el sustinea ca judecatoria, in virtutea rolului sau activ, ar fi trebuit, din oficiu, sa compare titlul sau cu cel al sotilor M.
15. Prin Decizia din 15 decembrie 2000, Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantului in ceea ce priveste anularea contractului de vanzare-cumparare. Instanta a validat contractul de vanzare-cumparare pe motiv ca partile au fost de buna-credinta cu ocazia incheierii sale. In ceea ce priveste cererea de revendicare a apartamentului, tribunalul a admis apelul reclamantului si a comparat titlurile partilor in litigiu. Acesta a considerat ca titlul de proprietate al sotilor M. era preferabil, din cauza faptului ca statul nu mai era proprietarul imobilului in momentul in care s-a pronuntat Sentinta definitiva din 19 septembrie 1997, care il obliga sa restituie bunul in litigiu reclamantului.
16. La data de 18 ianuarie 2001 reclamantul a formulat recurs, sustinand ca tribunalul nu a apreciat corect probele in privinta cererii sale de anulare a contractului de vanzare-cumparare. In plus, a subliniat ca in cererea sa de chemare in judecata nu cerea compararea titlurilor de proprietate si ca, in consecinta, tribunalul hotarase ultra petita.
17. Prin Decizia definitiva din 20 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucuresti i-a respins recursul. Ea a confirmat temeinicia hotararii pronuntate in prima instanta in ceea ce priveste valabilitatea contractului de vanzare-cumparare. Aceasta a constatat, de asemenea, dupa ce a interpretat cererea de chemare in judecata a reclamantului, ca acesta din urma nu intentiona, intr-adevar, sa ceara compararea titlurilor de proprietate.
b) actiunea in anularea contractului de vanzare-cumparare a apartamentului nr. 2
18. La data de 16 februarie 1999 reclamantul a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o actiune impotriva Primariei Bucuresti, a societatii H. si a sotilor C.I. in anularea contractului de vanzare-cumparare din 13 decembrie 1996 pentru cauza ilicita si, in subsidiar, cu o actiune in revendicarea apartamentului.
19. Prin Sentinta din 19 ianuarie 2000, judecatoria a respins actiunea reclamantului, pe motiv ca contractul fusese incheiat inainte de 9 aprilie 1998 si ca partile au fost de buna-credinta la incheierea sa. Prin Decizia din 30 noiembrie 2000, tribunalul a admis in parte apelul reclamantului, a constatat valabilitatea contractului de vanzare-cumparare, datorita bunei-credinte a sotilor C.I., dar, dupa ce a comparat titlurile de proprietate ale reclamantului si sotilor C.I., a considerat ca primul este preferabil.
20. In recursul sotilor C.I., prin Decizia definitiva din 3 aprilie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a casat aceasta hotarare si a respins apelul reclamantului, pe motiv ca tribunalul se pronuntase ultra petita asupra revendicarii.
21. Prin Decizia din 24 mai 2002, Curtea Suprema de Justitie a admis recursul in anulare introdus de procurorul general la cererea reclamantului si in favoarea acestuia, a casat cele 3 hotarari pronuntate in timpul primei faze procedurale si a trimis cauza spre rejudecare la judecatorie. 
#PAGEBREAK#
22. La data de 12 septembrie 2002 reclamantul si-a precizat actiunea, sustinand ca aceasta avea doua capete de cerere distincte, si nu subsidiare, si anume anularea contractului de vanzare-cumparare si revendicarea apartamentului nr. 2.
23. Prin Sentinta din 19 decembrie 2002, judecatoria a respins actiunea in anularea contractului de vanzare-cumparare, pe motiv ca cumparatorii fusesera de buna-credinta la incheierea contractului. Pe de alta parte, judecatoria a admis actiunea in revendicare a reclamantului. Comparand titlurile de proprietate ale partilor in litigiu, aceasta a considerat ca titlul reclamantului era preferabil, datorita faptului ca nationalizarea imobilului fusese ilegala si ca, in consecinta, statul nu fusese niciodata proprietarul bunului.
24. Prin Decizia din 4 iunie 2003, Tribunalul Bucuresti a respins atat apelul reclamantului, cat si pe cel al sotilor C.I.
25. Prin Decizia definitiva din 8 noiembrie 2003, Curtea de Apel Bucuresti a admis recursul sotilor C.I. si a respins actiunea in revendicare a reclamantului. Curtea de Apel, referindu-se la art. 46 alin. 2 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al bunurilor imobile nationalizate in timpul regimului comunist, a considerat ca numai buna-credinta a cumparatorilor era suficienta pentru a face sa prevaleze titlul lor de proprietate asupra celui al reclamantului. Prin urmare, a respins, de asemenea, actiunea reclamantului in revendicarea apartamentului respectiv.
c) actiunea in anularea contractului de vanzare-cumparare a apartamentului nr. 3
26. La data de 11 februarie 1999 reclamantul a sesizat Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti cu o actiune impotriva Primariei Bucuresti, a societatii H. si a sotilor C.S. in anularea contractului de vanzare-cumparare din 15 octombrie 1996 pentru cauza ilicita.
27. Prin Sentinta din 3 aprilie 2000, judecatoria a respins actiunea sa, deoarece contractul fusese incheiat inainte de 9 aprilie 1998 si reclamantul nu dovedise ca partile fusesera de rea-credinta in momentul incheierii sale.
28. Prin Decizia din 9 octombrie 2000, Tribunalul Bucuresti a respins apelul reclamantului. Acesta a constatat ca interesatul nu dovedise ca a comunicat paratilor intentia sa de a revendica imobilul.
29. Prin Decizia definitiva din 14 septembrie 2001, Curtea de Apel Bucuresti a respins recursul reclamantului si a confirmat hotararile pronuntate in prima instanta si in apel.
3. Demersuri pentru a obtine restituirea imobilului in litigiu in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 10/2001
30. La data de 19 iulie 2001 reclamantul a adresat o notificare Primariei Bucuresti pentru a obtine restituirea imobilului situat in Bucuresti, strada Popa Savu nr. 26, in temeiul dispozitiilor Legii nr. 10/2001.
31. Astfel, cum reiese din dosar, pana in prezent reclamantul nu a primit niciun raspuns la cererea sa.
II. Dreptul si jurisprudenta interna pertinente
32. Dispozitiile legale si jurisprudenta interna pertinente sunt descrise in hotararile Brumarescu impotriva Romaniei ([GC] nr. 28.342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, paragrafele 31-44), Strain si altii impotriva Romaniei (nr. 57.001/00, paragrafele 19-26, 21 iulie 2005), Paduraru impotriva Romaniei (nr. 63.252/00, paragrafele 38-53, 1 decembrie 2005) si Porteanu impotriva Romaniei (nr. 4.596/03, paragrafele 23-25, 16 februarie 2006).
33. Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 prevede ca despagubirea la care au dreptul persoanele care nu obtin restituirea imobilului nationalizat, a carei suma va fi fixata in urma unei proceduri administrative de catre o comisie centrala, este constituita dintr-o participatie la un organism de plasament al valorilor mobiliare, organizat sub forma societatii pe actiuni "Proprietatea" (Proprietatea). In principiu, beneficiarii unei asemenea despagubiri primesc titluri de valoare ce vor fi transformate in actiuni atunci cand Proprietatea va fi cotata la bursa. De altfel, art. 3 al legii mai sus mentionate precizeaza ca titlurile de valoare nu pot fi vandute inainte de transformarea lor in actiuni.
34. La data de 29 decembrie 2005 Proprietatea a fost inscrisa in Registrul Comertului al Municipiului Bucuresti. Pentru ca titlurile de valoare sa poata fi transformate in actiuni emise de Proprietatea si pentru ca aceste actiuni sa poata face ulterior obiectul tranzactiilor pe piata financiara, trebuie ca mai intai sa se urmeze procedura de acceptare din partea Consiliului National al Valorilor Mobiliare (CNVM). Conform calendarului estimativ al Proprietatea, care a fost modificat de mai multe ori, intrarea efectiva in bursa este prevazuta pentru sfarsitul anului 2006.
#PAGEBREAK#
IN DREPT

I. Asupra pretinsei incalcari a art. 1 din Protocolul nr. 1
35. Reclamantul se plange de o atingere adusa dreptului la respectarea bunurilor sale, prin vanzarea de catre stat a apartamentelor in litigiu. El invoca art. 1 al Protocolului nr. 1, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.
Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii sau a amenzilor."
A. Cu privire la admisibilitate
36. Curtea constata ca cererea nu este in mod vadit nefondata in sensul art. 35 alin. 3 din Conventie. Ea apreciaza ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate si, in consecinta, o declara admisibila.
B. Pe fond 37. Citand, intre altele, cauzele Brezny si Brezny impotriva Slovaciei [(dec.), nr. 23.131/93, 4 martie 1996], Kopecky impotriva Slovaciei ([GC], nr. 44.912/98, paragraful 35, 28 septembrie 2004) si Constandache impotriva Romaniei [(dec.), nr. 46.312/99, 11 iunie 2002], Guvernul considera ca Curtea nu este competenta ratione temporis pentru a examina imprejurarile nationalizarii imobilului in litigiu, care a avut loc inainte de intrarea in vigoare a Conventiei in privinta Romaniei.
38. Guvernul considera ca reclamantul nu dispunea de un bun in sensul art. 1 al Protocolului nr. 1 la momentul vanzarii apartamentelor catre locatari, deoarece dreptul sau de proprietate asupra imobilului nu fusese recunoscut printr-o hotarare judecatoreasca definitiva inaintea acestei vanzari. In plus, cu ocazia vanzarii apartamentelor catre terti, statul avea un titlu de proprietate valabil asupra acestor apartamente.
39. Desi Sentinta din 9 aprilie 1998 a admis actiunea in revendicare a reclamantului, acesta din urma nu si-a inscris dreptul de proprietate in cartea funciara si nu a platit impozit pentru imobil (Zwierzynsky contra Poloniei, nr. 34.049/96, 19 iunie 2001). Guvernul subliniaza ca, la fel ca si in Cauza Constandache impotriva Romaniei citata anterior, reclamantul si-a indreptat actiunea in revendicare impotriva statului, care, in momentul actiunii, nu mai era proprietarul imobilului, din cauza vanzarii catre terti. Prin urmare, Guvernul considera ca Sentinta din 9 aprilie 1998 nu putea da nastere unui drept de proprietate in favoarea reclamantului asupra imobilului in cauza. Intre altele, Hotararea definitiva din 9 aprilie 1998 de constatare a dreptului de proprietate al reclamantului nu era opozabila tertilor cumparatori.
40. Chiar presupunand ca hotararile pronuntate de instantele nationale constituie o ingerinta in dreptul de proprietate al reclamantului, Guvernul considera ca aceasta era prevazuta de lege, in speta, de Codul civil si de Codul de procedura civila, precum si de dispozitiile legilor nr. 112/1995 si nr. 10/2001, si urmarea un scop legitim, si anume protectia drepturilor altuia. In opinia sa, aceasta ingerinta era proportionala cu scopul urmarit, in masura in care instantele nationale au recunoscut valabilitatea contractelor de vanzare incheiate inainte ca reclamantul sa sesizeze judecatoria cu o actiune in revendicare.
41. Guvernul considera ca reclamantul putea obtine o despagubire in temeiul Legii nr. 10/2001, modificata prin Legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerintelor art. 1 al Protocolului nr. 1.
42. In fine, Guvernul cere Curtii sa ia in calcul reforma instituita de Legea nr. 247/2005, care are drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire si, in cazurile in care o asemenea restituire se dovedeste imposibila, sa acorde o despagubire sub forma unei participatii la un organism de plasament colectiv al valorilor mobiliare.
43. Reclamantul contesta teoria Guvernului. In opinia lui, nationalizarea a fost ilegala si, prin urmare, statul a vandut apartamentele in cauza pe vremea cand nu era proprietarul lor. El prezinta de asemenea copii de pe chitantele fiscale care fac dovada platii impozitului pentru imobil.
44. Reclamantul considera ca statul refuza sa execute Hotararea judecatoreasca din 19 septembrie 1997, in conditiile in care aceasta nu a fost nici contestata, nici anulata de instantele nationale.
45. Curtea aminteste ca in Cauza Strain si altii impotriva Romaniei anterior citata a considerat ca vanzarea de catre stat a bunului altuia unor terti de buna-credinta, chiar si atunci cand este anterioara confirmarii in justitie in mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, coroborata cu lipsa totala a despagubirii, reprezinta o privare de proprietate contrara art. 1 al Protocolului nr. 1 (Strain si altii impotriva Romaniei citata anterior, paragrafele 39 si 59).
46. In plus, in Hotararea Paduraru impotriva Romaniei anterior citata (paragraful 112), Curtea a constatat ca statul a incalcat obligatia pozitiva de a reactiona in timp util si coerent fata de problema de interes general constand in restituirea sau vanzarea de imobile intrate in posesia sa in virtutea decretelor de nationalizare. De asemenea, a considerat ca incertitudinea generala astfel creata s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a vazut in imposibilitatea de a redobandi in intregime bunul sau, desi dispunea de o hotarare definitiva de condamnare care obliga statul sa i-l restituie.
47. In cauza, Curtea nu vede niciun motiv de a se indeparta de jurisprudenta anterior citata, situatia de fapt fiind similara. La fel ca si in cauzele Paduraru impotriva Romaniei si Porteanu impotriva Romaniei (paragraful 33 al acestei cauze), in prezenta cauza niste terti au devenit proprietarii apartamentelor in litigiu mai inainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestor bunuri sa fie definitiv confirmat, cu efect retroactiv. Si, la fel ca si in aceste cauze, precum si in Cauza Strain si altii impotriva Romaniei, reclamantul a fost recunoscut in speta drept proprietar legitim, titlul sau de proprietate fiind considerat incontestabil de catre instantele judecatoresti, avand in vedere caracterul abuziv al nationalizarii (paragrafele 9 si 10 de mai sus).
48. Curtea aminteste de asemenea ca in Cauza Brumarescu impotriva Romaniei ([GC], nr. 28.342/95, paragrafele 69 si 70, CEDO 1999-VII), dreptul de proprietate al reclamantului, confirmat printr-o hotarare definitiva datand din 1993, era pus in discutie de tertul intervenient, care pretindea ca are un drept de proprietate asupra unei parti din acelasi bun in baza unui act de cumparare datand din 1973. Pe aceasta tema Curtea a decis ca procedura declansata de domnul Brumarescu impotriva statului roman nu putea produce efecte decat asupra drepturilor si obligatiilor acestor parti (Brumarescu impotriva Romaniei citata anterior, paragraful 69). Curtea a confirmat aceasta abordare in hotararea sa asupra satisfactiei echitabile, stabilind in sarcina statului roman obligatia de a restabili dreptul de proprietate al domnului Brumarescu, "sub rezerva oricarei pretentii" pe care tertul intervenient ar putea-o avea asupra unei parti din proprietatea reclamantului (Brumarescu impotriva Romaniei (reparatie echitabila) [GC], nr. 28.342/95, paragraful 22 in fine, CEDO 2001-1).
49. Curtea constata ca vanzarea de catre stat a bunului reclamantului in temeiul Legii nr. 112/1995, care nu permitea sa se vanda decat bunurile nationalizate in mod legal, il impiedica pe acesta sa beneficieze de dreptul sau. 
#PAGEBREAK#
50. Intre altele, Curtea constata ca, desi Guvernul sustine ca reclamantul avea dreptul de a obtine o reparatie, nicio despagubire nu i-a fost acordata pentru aceasta privare. Astfel, reclamantul a depus, la 19 iulie 2001, o cerere de restituire a bunului in temeiul Legii nr. 10/2001, intre timp completata de Legea nr. 247/2005, dar nu a primit nici pana astazi vreun raspuns, nici asupra restituirii solicitate, nici in privinta despagubirii la care Guvernul sustine ca ar avea dreptul.
51. Curtea observa ca, desi la 22 iulie 2005 a fost adoptata Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001, operatiunile prealabile acordarii unei despagubiri efective nu au fost finalizate pana in prezent si ca, in conformitate cu calendarul previzional al Fondului Proprietatea, cotarea efectiva la bursa este prevazuta pentru sfarsitul anului 2006 (paragrafele 33 si 34 de mai sus).
52. Presupunand ca cererea de restituire formulata de reclamant in temeiul Legii nr. 10/2001 este admisibila si poate face obiectul unei indemnizatii, Curtea apreciaza ca Proprietatea nu functioneaza in prezent intr-un mod susceptibil de a conduce la acordarea efectiva a unei despagubiri reclamantului si ca cererea sa, intemeiata pe legea mai sus mentionata, nu a facut obiectul niciunei examinari de peste 5 ani. In plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005, care o modifica, nu iau in calcul prejudiciul suferit datorita lipsei prelungite a despagubirii de catre persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor, restituite in temeiul unei hotarari judecatoresti definitive (Porteanu impotriva Romaniei citata anterior, paragraful 34).
53. In consecinta, Curtea considera ca atingerea adusa dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului in cauza, combinata cu lipsa totala a despagubirii, a determinat suportarea de catre acesta a unei sarcini disproportionate si incompatibile cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.
54. Prin urmare, acest articol a fost incalcat.
II. Asupra pretinsei incalcari a art. 6 alin. 1 din Conventie
55. Reclamantul se plange de caracterul inechitabil al procedurilor in anularea contractelor de vanzare-cumparare incheiate intre stat si fostii locatari privind apartamentele nr. 1, 2 si 3 ale imobilului, mentionand, in special, ca instantele nationale au dat o interpretare gresita legislatiei interne si probelor. Reclamantul invoca art. 6 alin. 1 din Conventie, care prevede urmatoarele:
"Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil a cauzei sale [...] de catre un tribunal [...], care va decide [...] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor cu caracter civil [...]."
A. Asupra admisibilitatii
56. Curtea constata ca plangerea nu este vadit nefondata in sensul art. 35 alin. 3 al Conventiei. Ea apreciaza ca nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate si, in consecinta, o declara admisibila.
B. Pe fond
57. Curtea considera, tinand cont de concluziile ce figureaza la paragrafele 45-50 si 53 de mai sus, ca nu trebuie sa decida asupra fondului plangerii (a se vedea, mutatis mutandis si intre altele, Laino impotriva Italiei [GC], nr. 33.158/96, paragraful 25, CEDO 1999-1, Zanghi impotriva Italiei, Hotararea din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, p.47, paragraful 23, si Biserica Catolica din Canea impotriva Greciei, Hotararea din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, paragraful 50).
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
58. Potrivit art. 41 din Conventie,
"In cazul in care Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila". 
#PAGEBREAK#
A. Prejudiciu
59. Reclamantul solicita restituirea imobilului. Daca restituirea nu mai este posibila, el cere suma de 345.000 de euro cu titlu de prejudiciu material, reprezentand valoarea imobilului. Reclamantul prezinta o expertiza pe care o considera incorecta si conform careia valoarea imobilului in litigiu este de 112.985 de euro. El solicita, de asemenea, cu titlu de prejudiciu moral, suma de 105.525 de euro, reprezentand chiriile neincasate din 30 septembrie 1949 pana la data de 30 noiembrie 2005 pentru apartamentele in cauza.
60. Guvernul considera ca valoarea imobilului este de 84.943 de euro, asa cum reiese din opinia de specialitate prezentata. In privinta prejudiciului moral, el considera ca pretentiile privind chiriile neincasate nu au facut obiectul prezentei cereri si nu au fost niciodata invocate in fata instantelor nationale. De altfel, el mentioneaza ca, in privinta Romaniei, Conventia a intrat in vigoare la 20 iunie 1994 si considera ca pretinsul prejudiciu cerut de reclamant trebuie sa fie raportat la data la care hotararile de respingere a actiunilor sale in anulare a contractelor de vanzare au dobandit putere de lucru judecat.
61. Guvernul considera ca nu exista o legatura de cauzalitate intre pretinsa incalcare a Conventiei si suferintele invocate de reclamant si ca hotararea Curtii de constatare a unei eventuale incalcari a Conventiei ar putea constitui in sine o reparatie satisfacatoare a prejudiciului moral.
62. In observatiile sale suplimentare, Guvernul remarca faptul ca, asa cum a fost cazul in Cauza Broniowski impotriva Poloniei ([GC], nr. 31.443/96, paragraful 149, CEDO 2004-V), trebuie luata in considerare larga putere discretionara a statului in a alege masurile vizand garantarea respectarii drepturilor patrimoniale si pentru a avea timpul necesar punerii lor in practica. El considera ca adoptarea Legii nr. 247/2005 constituie o reforma radicala in domeniul reglementarii dreptului de proprietate si ca acest mecanism va deveni efectiv intr-un termen rezonabil. Astfel, conform Guvernului, intarzierea in acordarea unei despagubiri reprezinta o circumstanta exceptionala.
63. In observatiile sale, ca raspuns la observatiile suplimentare ale Guvernului, reclamantul considera ca modificarea legislativa adusa prin Legea nr. 247/2005 a instituit un sistem greoi si ineficient, care anunta despagubiri indepartate, chiar iluzorii. El mentioneaza faptul ca legea respectiva nu reglementeaza situatia imobilelor restituite fostilor proprietari, cum ar fi reclamantul, printr-o hotarare judecatoreasca definitiva. Intre altele, desi Proprietatea a fost constituita in decembrie 2005, el nu este inca operational.
64. Referindu-se la cauzele Strain si altii impotriva Romaniei si Paduraru impotriva Romaniei anterior citate, reclamantul considera ca, daca o reforma radicala a sistemului politic si economic al unei tari ar putea justifica, in principiu, limitari la o despagubire, aceste circumstante nu ar putea sa fie preferate in detrimentul principiilor care se degaja din Conventie. In orice caz, in opinia sa, o lipsa totala a despagubirii nu s-ar putea justifica nici macar intr-un context exceptional.
65. Reclamantul contesta, de asemenea, impartialitatea expertului care a realizat raportul prezentat de Guvern, sustinand ca existenta unui contract de prestari servicii intre acesta din urma si expert este in sine de natura sa afecteze impartialitatea acestuia. El ofera punctul de vedere al unui expert asupra expertizei realizate in cazul in speta si conform caruia valoarea imobilului este de 449.000 de euro.
66. Curtea aminteste ca o hotarare de constatare a unei incalcari implica pentru statul parat obligatia juridica de a pune capat incalcarii si de a-i inlatura consecintele, astfel incat sa se restabileasca pe cat posibil situatia anterioara acesteia (Iatridis impotriva Greciei (satisfactie echitabila), [GC], nr. 31.107/96, paragraful 32, CEDO 2000-XI).
67. Fata de circumstantele cauzei, Curtea considera ca restituirea apartamentelor nr. 1, 2 si 3, situate in strada Popa Savu nr. 26, Bucuresti, asa cum a fost dispusa prin Hotararea judecatoreasca definitiva pronuntata la 19 iulie 1997 de Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti, ar pune reclamantul, pe cat posibil, intr-o situatie echivalenta cu cea in care s-ar fi aflat daca exigentele art. 1 al Protocolului nr. 1 nu ar fi fost incalcate. In orice caz, daca statul parat nu va proceda la aceasta restituire in termen de 3 luni incepand de la data la care prezenta hotarare va deveni definitiva, Curtea decide ca acesta va trebui sa plateasca reclamantului, cu titlu de prejudiciu material, o suma corespunzatoare valorii actuale a apartamentelor.
68. In acest sens, Curtea constata cu interes ca Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 califica drept abuzive nationalizarile facute de regimul comunist si prevede obligatia de restituire a unui bun iesit din patrimoniul unei persoane in urma unei asemenea nationalizari. In caz de imposibilitate a restituirii, de exemplu, din cauza vanzarii bunului catre un tert de buna-credinta, legea acorda o despagubire la nivelul valorii de piata a bunului in momentul platii (titlul I sectiunea I art. 1, 16 si 43 ale legii).
69. In speta, in privinta stabilirii valorii despagubirii ce ar putea fi platite reclamantului, Curtea constata ca cele doua parti au prezentat expertize asupra valorii imobilului aflat in litigiu. Tinand cont de informatiile de care dispune asupra preturilor de pe piata imobiliara locala, ea estimeaza valoarea de piata actuala a bunului la 130.000 de euro. 
#PAGEBREAK#
70. In privinta sumelor cerute cu titlu de prejudiciu moral pentru lipsa de folosinta a apartamentelor, calculate in functie de pretul de inchiriere al acestui bun, Curtea nu poate specula asupra posibilitatii si venitului care ar fi putut fi obtinut in urma inchirierii apartamentului respectiv (Buzatu impotriva Romaniei, nr. 34.642/97, paragraful 18, 27 ianuarie 2005).
71. In plus, Curtea considera ca evenimentele in cauza au implicat atingeri grave aduse dreptului reclamantului la respectarea bunurilor sale, pentru care suma de 6.000 de euro reprezinta o reparatie echitabila a prejudiciului moral suferit.
B. Cheltuieli de judecata
72. Reclamantul cere, de asemenea, 5.950 de euro pentru cheltuielile de judecata ocazionate de procedurile in fata instantelor interne si in fata Curtii, precum si pentru cheltuielile de pregatire a documentatiei si cele legate de traducerea documentelor si trimiterea lor la Curte. El prezinta acte doveditoare pentru 1.423,676 de euro. Prin Scrisoarea din 23 mai 2006, dupa alegerea unui nou reprezentant care a raspuns la observatiile suplimentare ale Guvernului asupra art. 41 din Conventie, reclamantul si-a marit pretentiile asupra cheltuielilor prilejuite de procedura in fata Curtii la 2.675 de euro, prezentand drept act doveditor conventia privind onorariile semnata cu noul sau reprezentant.
73. Guvernul constata ca reclamantul nu a prezentat acte doveditoare pentru toata suma ceruta si ca ar fi trebuit sa ceara rambursarea cheltuielilor angajate in fata instantelor interne in procedurile desfasurate in plan intern. El nu se opune ca reclamantului sa ii fie acordata o suma corespunzatoare cheltuielilor necesare, legate de procedura judiciara interna si de cea din fata Curtii, care au fost suficient demonstrate.
74. Conform jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine rambursarea cheltuielilor de judecata decat in masura in care li s-a stabilit caracterul real, necesitatea si caracterul rezonabil al valorii lor. In speta si tinand cont de elementele aflate la dispozitia sa si de criteriile mai sus mentionate, Curtea considera rezonabila suma de 2.000 de euro pentru toate cheltuielile de judecata si o acorda reclamantului.
C. Dobanzi moratorii
75. Curtea considera adecvat sa stabileasca valoarea majorarilor de intarziere in raport cu rata dobanzii pentru facilitatea de imprumut marginal practicata de Banca Centrala Europeana, la care se vor adauga 3 puncte procentuale.

DIN ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

C U R T E A

1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a fost incalcat art. 1 al Protocolului nr. 1;
3. hotaraste ca nu se impune examinarea pe fond a capatului de cerere referitor la art. 6 alin. 1 din Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa restituie reclamantului imobilul situat in Bucuresti, strada Popa Savu nr. 26, in termen de 3 luni incepand de la data la care prezenta hotarare va deveni definitiva, in conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie; ca, in lipsa unei asemenea restituiri, statul parat trebuie sa plateasca reclamantului, in termen de 3 luni de la data la care hotararea va deveni definitiva, in conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, 130.000 de euro (una suta treizeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material; ca, in orice caz, statul parat trebuie sa plateasca reclamantului suma de 6.000 de euro (sase mii euro) cu titlu de prejudiciu moral si 2.000 de euro (doua mii euro) pentru cheltuieli de judecata, plus orice suma ce ar putea fi datorata cu titlu de impozit, care se vor converti in lei la cursul de schimb din ziua efectuarii platii;
b) ca, incepand de la expirarea acestui termen si pana la data platii, aceste sume vor fi majorate cu o dobanda simpla egala cu rata dobanzii pentru facilitatea de imprumut marginal al Bancii Centrale Europene aplicabila in aceasta perioada, majorata cu 3 puncte procentuale.
5. respinge restul cererii de satisfactie echitabila.
Redactata in franceza, apoi comunicata in scris la data de 16 noiembrie 2006, in aplicarea art. 77 alin. 2 si 3 din Regulament.


Bostjan M. Zupancic, Vincent Berger,
presedinte grefier