Ce nu vreau sa aud cand copilul meu face o criza de plans in public

In speranta ca va veni o zi in care societatea va fi mai primitoare cu parintii si copiii lor, ofer mai jos topul personal al celor mai negative reactii posibile pe care le au trecatorii sau spectatorii in cazul unui tantrum public.

1. Nu va zgaiti. Tantrumul nu este circ ambulat

Stiu, este mai spectaculos decat un foc de artificii si nu va puteti lua ochii de la noi. Cu toate acestea, ne faceti rau, deoarece privirea aceea insistenta va pune si mai multa presiune pe noi.

Da, va ganditi ca poate o sa „ne simtim” daca ne fixati mai aspru, dar nu, nici copilul n-o sa taca si nici eu nu o sa „iau masuri”. Iar daca nu fac nimic, nu inseamna ca stau cu mainile in san si nici ca sunt dominata ori permisiva. Daca tot nu va puteti muta privirea, uitati-va bine in ochii mei, s-ar putea sa gasiti acolo empatia si respectul cu care incerc sa imi ascult copilul nervos. Asa o sa mai stiti, daca nu aveti copii, ca nu este cazul sa sunati nici la Protectia copilului, nici la ambulanta. Oricat m-ar mascari copilul, sunt mama lui, nu il maltratez si, ei bine, are un tantrum, o criza de furie - o manifestare normala si obisnuita la copii.

2. Nu va adresati copilului. Sub nicio forma

Stiu ca aveti cele mai bune intentii, insa daca nu doriti sa va atrageti furia lui si a mea, lasati-mi copilul in pace.

Nu il intereseaza nici bombonelele, nici zorzonelele, nici stelele, nici luna. Nici ca e urat cand plange, nici ca nu e frumos sa urle, nici ca o sa rada alti copii.

In incercarea absurda de a-l distrage ori de a-l rusina, veti reusi doar sa il enervati si mai tare. Se va simti si mai neputincios in fata unei astfel de atitudini, ceea ce ii va spori furia.

3. Nu intrebati ce are de plange

Da, este evident o intrebare logica: „Vai, dar ce a patit?” ori mai brutal: „Ce-are, doamna, de face asa?!” Sa nu va asteptati totusi la un raspuns punctual si coerent.

In primul rand, daca aleg sa va ignor, nu inseamna ca nu are nimic. Are! In general, mai multe motive imediate si directe care se suprapun peste altele profunde si indirecte. Numai ca, vedeti cum sta situatia, nu este tocmai momentul pentru confesiuni si digresiuni despre cat de ocupata a fost mami in ultima vreme si cat de neglijat s-a simtit copilul, despre cata nevoie are de atentie si de iubire, despre cat de mic, vulnerabil si sensibil este, incat a fost coplesit de faptul ca nu l-am lasat sa urce pe masa, sa rupa florile, sa ia inca o ciocolata de pe raft, sa…, sa… In astfel de momente, orice gest marunt poate prilejui o descarcare a emotiilor si frustrarilor acumulate de saptamani intregi. Cel mai probabil, ma voi simti si eu coplesita de atatea detalii si emotii si voi avea un tantrum. Indreptat catre domnia voastra.

4. Nu oferiti solutii

Sincer si din tot sufletul: nu ma intereseaza cati copii ati crescut si cum le ardeati „doua la fund”. Vedeti punctul 1 de mai sus: nu sunt pasiva pentru ca sunt pierduta si am nevoie de idei. Dimpotriva, incerc sa ii ofer copilului intelegere. Chiar daca, printr-o minune, ati avea o solutie buna de moment pentru tantrumul copilului meu, trebuie sa intelegeti, inainte de a deschide gura, ca desi par calma sunt, foarte probabil, intr-o stare la fel de tulbure ca cea a copilului si, de aceea, s-ar putea ori sa nu va aud, pur si simplu, ori sa nu va inteleg si sa devin defensiva.

5. Nu oferiti solutii nici macar daca cititi, oh, vai, carti pentru parinti

Ei bine, punctul acesta este un fel de nota catre sine. Adica, da, catre mine, subsemnata, care s-a intamplat sa o comita chiar atat de grosolan.

Da, crizele de plans si de furie, tantrumurile, reprezinta una dintre cele mai spinoase probleme cu care se confrunta parintii si s-au scris mii de pagini pe acest subiect. Dincolo de informatiile si solutiile pretioase care se gasesc in nenumaratele articole si carti care trateaza acest subiect, lectura acestora ofera extraordinarul prilej de a gandi aceste situatii la rece, in alt moment decat acela in care se manifesta, ceea ce creeaza in sine un soi de intelepciune emotionala. Cu cat citesti sau discuti mai mult, cu atat procesezi mai mult si vei dispune, ca parinte, de o reactie mai adaptata in fata urgiei tantrumoase.

Dar, oricat de apropiati si dragi ti-ar fi parintii si copilul care are o criza de furie, musca-ti limba. Nu va ajuta cu absolut nimic sa te apuci sa dai sfaturi si sa impartasesti din vastele tale cunostinte. Daca tii sa o faci, asteapta macar sa treaca furtuna.

6. Daca nu suntem la Ateneu, nu imi cereti sa imi iau copilul pe sus si sa plec

Am citit si eu ca urletele unei alte persoane si, in special, ale unui copil, nasc in om porniri instinctuale si ancestrale secretii umorale (in special adrenalina) care trezesc cele trei reactii automate: lupta-fugi-ingheata. Dar, din moment ce sunteti o fiinta atat de evoluata ati putea, va rog, sa inghetati sau sa fugiti? Inteleg ca urletele copilului meu va sunt fiziologic insuportabile, dar nu va luptati cu mine, cerandu-mi sa o stergem de la locul faptei.

O data, pentru ca s-ar putea sa imi fie fizic extraordinar de dificil sa tarasc dupa mine, fara sa il maltratez, un copil care depune din rasputeri toata opozitia de care este capabil. Apoi, pentru ca incerc sa ii transmit copilului un mesaj pozitiv: ca emotiile acelea puternice sunt acceptate, indiferent de cat de odios li se pare altora ca a ales sa si le manifeste; ca, atata vreme cat nu raneste pe nimeni, nu este nimic rusinos in a avea o criza de furie si in a-ti manifesta si procesa emotiile si ca nu trebuie sa ne ascundem. Si, nu in ultimul rand, incerc sa ii dau ocazia de a privi in jur, de a judeca singur cat de acceptate sunt, din punct de vedere social, aceste reactii, pentru a putea cantari singur, pe viitor, intensitatea lor.

Credeti-ma, doar asa va deveni un adult si un cetatean echilibrat, care nu va face scandal in troleibuz pentru ca a avut o zi proasta.