De ce unii copii isi striga parintii pe nume?

M-am reintalnit, vara aceasta, cu niste prieteni pe care nu ii mai vazusem de foarte multi ani, de pe vremea cand eu aveam un singur copil, nou nascut, iar ei o aveau pe Mara lor doar in gand si asteptari. Am depanat amintiri studentesti, am exclamat in fata copiilor, pe care ii stiam numai din poze si am conchis ca vietile noastre s-au schimbat radical in ultimii ani.

Am observat ca fetita prietenilor nostri isi striga tatal pe nume si mi-am dat seama ca eu niciodata nu mi-am strigat parintii altfel decat mama si tata. Sincera sa fiu, nici nu am auzit pe nimeni altcineva folosind prenumele parintilor in comunicarea directa. Nu stiu de ce, dar imi era rusine sa o fac… Iar acum, copiii incep sa isi strige pe nume parintii. Sa fie oare o lipsa de respect, care se infiltreaza in porii societatii, asa cum revendica unii sau, dimpotriva, sa fie vorba despre o noua forma de manifestare a respectului, in deplina libertate?

Cand ne striga copiii pe nume?

Vio, mamica unei fetite de sapte ani care isi striga tatal pe nume, povesteste: „La inceput, Mara ii spunea “tati”. Mai apoi, auzindu-ma pe mine, a trecut la Traian. Mie imi spune in continuare mami, insa atunci cand vorbeste la persoana a treia despre mine imi spune pe nume (daca este intrebata „unde este mami” iti va raspunde: „o chem acum pe Vio”). Nu am incurajat-o nici eu nici Traian sa il strige asa, dar nici nu am comentat in vreun fel acest lucru. De el este oricum mai apropiata, probabil acesta este si motivul. El este pentru Mara un fel de prieten cu care isi permite mai multe decat cu mine.”

Simina, mama a doi baieti, povesteste: „Baietii mei imi spun pe nume uneori: cand sunt seriosi, suparati, nervosi sau poate chiar furiosi. Nu ma simt mai putin mami daca imi spun din cand in cand Simina. Pana la urma, asta e numele meu. Mai ciudat a fost momentul in care Toma si colegii lui de gradinita au inceput sa ma strige Simona, in loc de Simina. Le-a placut tare mult gluma asta, timp de cateva luni. Drept care si eu am decis ca pot fi si Simona daca asta e un prilej de ras cu Toma si prietenii lui. Dar, ca o paranteza, mai mult decat copiii care le spun parintilor pe nume, ma deranjeaza parintii care au uitat cum se numesc si isi spun mami si tati. Asta da confuzie de roluri!”

De ce ne striga copiii pe nume?

Ei bine, trecerea de la “mami” si “tati” la nume poate fi numai o perioada trecatoare, in care copilul experimenteaza diferite formule de adresare pe care le aude in jurul sau. Te poate striga pe nume sau poate folosi alintul pe care partenerul sau o prietena il foloseste. Probabil este doar o faza si va trece de la sine. Poti, in schimb, sa faci din aceasta un joc prin care sa il inveti pe cel mic diferite formule de adresare catre persoanele din viata sa: bunica, educatoarea sau prietena ta cea mai buna.

In cazul adolescentilor, poate ca ai fost „mami” pana de curand, cand copilul tau a intrat in perioada „furtunilor”. Mai mult ca oricand, el are acum nevoie sa vada ca si parintii „sunt oameni”, gresesc, au dileme si sentimente la fel ca si el. Renuntand la mama si tata si folosind in loc pronumele personal, adolescentii se distanteaza suficient asa incat sa isi poata vedea parintii dincolo de „aura” de parinti. Aceasta perioada de transformare, atat pentru copil cat si pentru parinte si, implicit, pentru relatia dintre cei doi este una absolut fireasca, atata timp cat copilul, in ciuda zecilor de episoade de revolta zilnice, se simte in continuare iubit si acceptat.

Exista insa si cazuri particulare, in care schimbarile de acest tip scot la iveala conflicte mai vechi si o relatie nu tocmai buna pastrata inca din copilaria mica.

Atentie, o relatie simbiotica poate fi motivul pentru care copiii ne spun pe nume

Domnica Petrovai, psihoterapeut cognitiv-comportamental, ne spune: „Modul in care copilul se adreseaza parintelui spune multe despre relatia pe care acesta si-a construit-o cu copilul.

O relatie in care copilul se simte protejat, sprijinit, in siguranta alaturi de parinte si il numeste “mama” si “tata” este o relatie in care parintele este atent la nevoile copilului si copilul simte ca poate conta pe el, emotional si nu numai.

Cand insa relatia este una simbiotica intre parinte si copil, copilul simte ca starile si nevoile lui, de furie, tristete, frica au drept consecinte stari de disconfort ale parintelui – “m-ai suparat”, “m-ai dezamagit”, “ma enervezi” -, copilul invata ca el este responsabil de emotiile parintelui lui, iar relatia devine una de egalitate, ceea ce este nesanatos. In astfel de cazuri, este posibil sa se adreseze parintelui pe nume ca o forma de exprimare a acestei relatii de prietenie”.

Ce facem daca suntem ingrijorati?

Daca suntem ingrijorati, Domnica Petrovai recomanda sa privim cu sinceritate catre relatia noastra si sa vedem daca avem cu adevarat motive sa ne ingrijoram: Ce fac cand observ ca fiul sau fiica imi spune pe nume? Analizez relatia pe care o avem si analizez cum m-am raportat eu la relatia cu el.

Este important sa vad cum a evoluat relatia noastra la una de “prietenie”, de la o relatie bazata pe incredere, respect pentru nevoile lui sanatoase de dezvoltare si autoritate sanatoasa a parintelui. Ce s-a rupt in relatia mea cu el? Acest lucru ma ajuta si sa imi reanalizez relatia mea cu parintii mei, cum am fost crescut de ei, cat de apropiati au fost ei de mine. Adesea noi preluam trasaturile negative ale parintilor nostri sau ca sa facem fata trecutului uneori dificil. In concluzie, sa fiu atent la relatia mea cu copilul, cum se simte el in relatie, cat de mult raspund sau ii creez contexte sa se dezvolte sanatos.”

Oricare ar fi momentul in care copilul incepe sa te strige pe nume, foloseste acest lucru in favoarea relatiei voastre: fie pentru a o consolida, fie pentru a corecta lucrurile care nu functioneaza intre voi.