Hotararea CEDO in Cauza S.C. Uzinexport - S.A. impotriva Romaniei

(Cererea nr. 43.807/06)
(Fond)
Strasbourg

Definitiva
30 iunie 2015

Hotararea a devenit definitiva in conditiile prevazute la art. 44 § 2 din Conventie. Aceasta poate suferi modificari de forma.
In Cauza S.C. Uzinexport - S.A. impotriva Romaniei,
Curtea Europeana a Drepturilor Omului (Sectia a treia), reunita intr-o camera compusa din: Josep Casadevall, presedinte, Luis Lopez Guerra, Jan Sikuta, Dragoljub Popovic, Johannes Silvis, Valeriu Gritco, Iulia Antoanella Motoc, judecatori, si Stephen Phillips, grefier de sectie, dupa ce a deliberat in camera de consiliu, la data de 10 martie 2015,
pronunta prezenta hotarare, adoptata la aceeasi data:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se afla o cerere (nr. 43.807/06) indreptata impotriva Romaniei, prin care o societate comerciala de drept roman, S.C. Uzinexport - S.A. (reclamanta), a sesizat Curtea la 19 octombrie 2006 in temeiul art. 34 din Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (Conventia).
2. Reclamanta a fost reprezentata de catre presedintele sau, dl. M. Nicolaide. Guvernul Romaniei (Guvernul) a fost reprezentat de agentul sau, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta se plange de incalcarea dreptului sau la un proces echitabil, determinata de respingerea unei cereri de acordare a dobanzilor datorate pentru plata cu intarziere de catre stat a unei creante.
4. La data de 6 mai 2011, cererea a fost comunicata Guvernului.

IN FAPT

I. Circumstantele spetei
5. Reclamanta, S.C. Uzinexport - S.A., este o societate de drept roman, cu sediul in Bucuresti.
6. In anii 1980, reclamanta, al carei capital era detinut la acea vreme de stat, a construit in Egipt o fabrica de ciment.
7. La inceputul anilor 1990, Ministerul Finantelor a vandut unor terti o parte din creantele al caror titular era reclamanta, ca urmare a realizarii lucrarilor de constructie a fabricii de ciment. Pretul acestei cesiuni era inferior celui datorat pentru plata creantelor in cauza conform prevederilor contractului initial.
8. In 1997, reclamanta a fost privatizata si intreg capitalul a fost transferat investitorilor privati.
9. Considerandu-se lezata de vanzarea creantelor, reclamanta a introdus doua actiuni in daune-interese impotriva Ministerului Finantelor. Prin doua sentinte, din 31 mai 1999 si 1 februarie 2000, Tribunalul Bucuresti a admis actiunile si a obligat ministerul la plata de daune-interese in valoare totala de aproximativ 20 milioane dolari americani (USD). In urma apelului formulat de catre minister, aceste doua sentinte au fost confirmate prin doua decizii definitive, din 26 noiembrie 1999 si 23 iunie 2000, pronuntate de catre Curtea de Apel Bucuresti.
10. La data de 4 august 2003, ministerul a platit suma stabilita prin Sentinta din 31 mai 1999. Suma stabilita prin Sentinta din 1 februarie 2000 a fost platita in doua transe, la 13 august 2003 si la 2 iunie 2004.
11. Printr-o actiune introdusa la 11 februarie 2005, reclamanta a cerut obligarea ministerului la plata de dobanzi pentru achitarea cu intarziere a sumelor stabilite prin sentintele mai sus mentionate.
12. Cererea a facut obiectul a doua dosare diferite, primul privind executarea Sentintei din 31 mai 1999 si al doilea referindu-se la Sentinta din 1 februarie 2000. Reclamanta a depus la al doilea dosar concluzii din care rezulta ca doctrina si practica, cea mai veche decizie datand din 1981, sustineau in unanimitate concluzia ca dobanzile sunt datorate pentru fiecare zi de intarziere.
13. In cazul primului dosar, printr-o Decizie definitiva din 24 octombrie 2006, Sectia comerciala a Inaltei Curti de Casatie si Justitie a admis actiunea. Considerand ca dobanzile erau „prestatii succesive”, Inalta Curte a aplicat art. 12 din Decretul nr. 167/1958 si a apreciat ca dobanzile erau datorate pentru fiecare zi de intarziere pana la stingerea creantei. In ceea ce priveste dreptul de a solicita aceste sume, Inalta Curte a considerat ca fiecare zi de intarziere atragea inceperea unui nou curs al termenului de prescriptie de trei ani. Avand in vedere data introducerii actiunii - 11 februarie 2005 - Inalta Curte a concluzionat ca, pentru perioada cuprinsa intre 11 februarie 2002 si 4 august 2003, data stingerii creantei, reclamanta avea dreptul la dobanzi de intarziere.
14. In ceea ce priveste al doilea dosar, printr-o Decizie definitiva din 23 mai 2006, Sectia comerciala a Inaltei Curti a respins cererea, considerand ca dreptul de a solicita dobanzi de intarziere era prescris. Aplicand art. 1 din Decretul nr. 167/1958, instanta nationala a considerat ca dreptul la dobanzi era accesoriu creantei stabilite prin Sentinta din 1 februarie 2000. Inalta Curte a concluzionat ca dreptul de a solicita dobanzi era supus aceluiasi termen de prescriptie ca si creanta principala, respectiv de trei ani de la data la care sentinta prin care era stabilita aceasta creanta a devenit definitiva.

II. Dreptul si practica interne relevante
15. Articolele relevante din Decretul nr. 167/1958 privind prescriptia extinctiva prevedeau:
ARTICOLUL 1 „(...) Odata cu stingerea dreptului la actiune privind un drept principal se stinge si dreptul la actiune privind drepturile accesorii.(...)”
ARTICOLUL 3 „Termenul prescriptiei [al oricarei actiuni avand un obiect patrimonial] este de 3 ani, (...).”
ARTICOLUL 7 „Prescriptia incepe sa curga de la data cand se naste dreptul de actiune sau dreptul de a cere executarea silita.”
ARTICOLUL 12 „In cazul cand un debitor este obligat la prestatiuni succesive, dreptul la actiune cu privire la fiecare din aceste prestatiuni se stinge printr-o prescriptie deosebita.”
16. Raspunzand unei cereri de informare trimise de Guvern, presedintele Sectiei comerciale a Inaltei Curti de Casatie si Justitie arata, intr-o scrisoare din 14 septembrie 2011, ca doctrina si jurisprudenta sunt unanime in a considera ca dobanzile de intarziere constituie „prestatii succesive” carora li se aplica termenul de prescriptie prevazut la art. 12 din Decretul nr. 167/1958, distinct de cel aplicabil creantei principale. Cu titlu de exemplu, mentioneaza mai multe decizii pronuntate de Sectia comerciala a acestei curti intre 2007 si 2011, care confirma aplicarea acestui articol in cazul cererilor de plata avand ca obiect dobanzi de intarziere.
17. Printr-o decizie pronuntata in 2003, Sectia comerciala a Inaltei Curti decisese deja ca: „obligatia de a plati dobanzi de intarziere constituie o prestatie succesiva, care are un caracter independent si care se supune regulii prevazute la art. 12 din Decretul 167/1958 potrivit careia pentru fiecare termen de obligatie curge un nou termen de prescriptie.” (Decizia nr. 1.746 din 21 martie 2003, publicata in Buletinul Jurisprudentei, Culegere de decizii pentru anul 2003, ed. C.H. Beck, 2005, pag.298).

IN DREPT

I. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 6 alin. 1 din Conventie
18. Societatea reclamanta denunta o atingere adusa principiului securitatii juridice, determinata de respingerea actiunii sale, prin Decizia definitiva din 23 mai 2006 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Reclamanta invoca art. 6 alin. 1 din Conventie, care prezinta urmatorul continut: „Orice persoana are dreptul la judecarea in mod echitabil [...] a cauzei sale, de catre o instanta [...] care va hotari [...] asupra incalcarii drepturilor si obligatiilor sale cu caracter civil [...]”.
A. Cu privire la admisibilitate
19. Curtea constata ca acest capat de cerere nu este in mod vadit nefondat, in sensul art. 35 alin. 3 a) din Conventie. De asemenea, Curtea subliniaza ca acesta nu prezinta niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar sa fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele partilor
20. Reclamanta denunta respingerea cererii sale de acordare a dobanzilor de intarziere, considerand arbitrara aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 in cazul sau. Avand in vedere jurisprudenta constanta a curtilor si instantelor nationale, aceasta considera ca Decizia din 23 mai 2006 a Inaltei Curti aduce atingere principiului securitatii raporturilor juridice.
21. Guvernul admite ca Decizia din 23 mai 2006 reprezinta o abatere izolata de la jurisprudenta constanta a instantelor nationale. Cu toate acestea, apreciaza ca Curtea nu ar trebui sa se substituie curtilor si instantelor nationale, carora le revine sarcina de a interpreta si aplica legislatia interna in baza puterii lor de apreciere.
2. Motivarea Curtii
a) Principii generale
22. Curtea reaminteste ca, potrivit jurisprudentei sale constante, nu are competenta de a se substitui instantelor interne. In special, nu ii revine sarcina de a se pronunta cu privire la erorile de fapt sau de drept care se pretinde ca au fost comise de o instanta interna sau de a substitui propria sa apreciere celei formulate de instantele interne, decat daca si in masura in care aceste erori sunt susceptibile sa aduca atingere drepturilor si libertatilor garantate de Conventie [Garcia Ruiz impotriva Spaniei [GC], nr. 30.544/96, alin. 28-29, CEDO 1999-1).
23. In hotararea Marii Camere pronuntata in Cauza Nejdet Sahin si Perihan Sahin impotriva Turciei (nr. 13.279/05, pct. 52, 53 si 58, 20 octombrie 2011), Curtea a avut ocazia sa se pronunte asupra problemei de a sti in ce conditii contradictiile din jurisprudenta unei jurisdictii nationale supreme ar aduce atingere exigentelor procesului echitabil reglementat de art. 6 § 1 din Conventie. Ea a reamintit de asemenea ca o evolutie a jurisprudentei nu contravine prin natura sa unei bune administrari a justitiei, in masura in care lipsa unei abordari dinamice si evolutive ar fi susceptibila sa impiedice orice schimbare sau imbunatatire.
24. In aceeasi hotarare, Curtea a reamintit ca dreptul la un proces echitabil trebuie interpretat in lumina preambulului Conventiei care enunta preeminenta dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Or, unul dintre elementele fundamentale ale preeminentei dreptului este principiul securitatii raporturilor juridice (Brumarescu impotriva Romaniei [GC], nr. 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII).
25. In aceasta privinta, Curtea a subliniat importanta implementarii unor mecanisme de natura sa asigure coerenta practicii in cadrul instantelor si uniformizarea jurisprudentei si obligatia pentru statele contractante de a-si organiza sistemul judiciar astfel incat sa evite adoptarea de hotarari divergente (Nejdet Sahin si Perihan Sahin, mai sus mentionata, pct. 55).
b) Aplicarea acestor principii in speta
26. Curtea observa ca Decizia pronuntata la 23 mai 2006 de catre Inalta Curte nu denota o divergenta care ar putea exista in cadrul acestei jurisdictii, ci constituie, asa cum o recunoaste Guvernul, o abatere singulara in raport cu jurisprudenta Inaltei Curti si cu cea a altor instante interne.
27. Curtea constata ca art. 12 din Decretul nr. 167/1958 prevede ca, pentru fiecare prestatie succesiva, curge un nou termen de prescriptie. Jurisprudenta constanta a instantelor interne, inclusiv cea a Inaltei Curti (paragrafele 16 si 17 de mai sus), considera ca dobanzile de intarziere se analizeaza ca prestatii succesive, al caror termen de prescriptie este, prin urmare, diferit de cel al creantei principale. Aplicarea acestui articol in cazul reclamantei era, prin urmare, previzibila. De altfel, intr-un litigiu intre aceleasi parti, Inalta Curte a dat castig de cauza unei cereri similare, formulata de reclamanta (paragraful 13 de mai sus).
28. Prin urmare, Decizia din 23 mai 2006 a Inaltei Curti, care a respins ca prescrisa cererea reclamantei, apare ca fiind diametral opusa Decretului nr. 167/1958, asa cum este interpretat de catre insasi Inalta Curte si de jurisprudenta constanta a altor curti si tribunale. Aceasta decizie a suprimat orice posibilitate pentru reclamanta de a obtine daune-interese pentru plata cu intarziere de catre stat a creantei a carei titulara era reclamanta, in temeiul Sentintei din 1 februarie 2000.
29. Desigur, posibilitatea aparitiei divergentei de jurisprudenta este, prin natura sa, inerenta oricarui sistem judiciar care se bazeaza pe un ansamblu de jurisdictii de fond, competente in domeniul lor de jurisdictie teritoriala. Totusi, rolul unei jurisdictii supreme este tocmai acela de a regla aceste contradictii (Zielinski si Pradal si Gonzalez si altii impotriva Frantei [GC], nr. 24.846/94 si 34.165/96-34.173/96, pct. 59, CEDO 1999-VII).
30. Or, atunci cand cea mai inalta jurisdictie se afla la originea unor decizii contradictorii care nu se bazeaza pe niciun motiv intemeiat, devine ea insasi sursa de insecuritate juridica. O astfel de situatie este de natura a submina increderea publicului in sistemul judiciar si de a aduce atingere principiului securitatii juridice [Beian impotriva Romaniei (nr. 1), nr. 30.658/05, pct. 39, CEDO 2007-V (extrase)].
31. In speta, nu este incidenta necesitatea respectarii autonomiei de care se bucura autoritatile judiciare nationale, in ceea ce priveste puterea lor de a interpreta dreptul intern, de vreme ce Guvernul recunoaste ca Decizia din 23 mai 2006 este contrara legii interne, jurisprudentei Inaltei Curti si a celei a altor instante interne. Curtea arata ca nici Inalta Curte, nici Guvernul nu au oferit niciun argument pentru a justifica ca decizia litigioasa ar constitui o evolutie in raport cu jurisprudenta invocata de reclamanta sau ca aceasta decizie se bazeaza pe fapte diferite care ar fi permis o abordare opusa.
32. Aceste elemente sunt suficiente Curtii pentru a concluziona ca, in speta, aplicarea art. 1 din Decretul nr. 167/1958 a fost arbitrara si a adus atingere principiului securitatii raporturilor juridice, de vreme ce nimic nu permitea Inaltei Curti sa concluzioneze cu privire la caracterul tardiv al cererii reclamantei, in prezenta unei norme de drept si a unei jurisprudente suficient de clare in sensul contrar.
33. Prin urmare, a existat o incalcare a art. 6 § 1 din Conventie.

II. Cu privire la pretinsa incalcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie
34. Reclamanta se plange de respingerea cererii sale de acordare de daune-interese si din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie.
35. Guvernul contesta aceasta teza.
36. Curtea arata ca prezentul capat de cerere este legat de cel analizat mai sus si, prin urmare, trebuie declarat de asemenea admisibil.
37. Avand in vedere constatarea la care a ajuns cu privire la incalcarea art. 6 § 1 din Conventie, din cauza respingerii actiunii de catre Inalta Curte care, fara sa analizeze cererea pe fond, a concluzionat asupra caracterului tardiv al acesteia, Curtea considera ca, in speta, nu este cazul sa analizeze daca a existat, in plus, si o incalcare a prezentei dispozitii.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Conventie
38. In termenii art. 41 din Conventie, „Daca Curtea declara ca a avut loc o incalcare a Conventiei sau a protocoalelor sale si daca dreptul intern al inaltei parti contractante nu permite decat o inlaturare incompleta a consecintelor acestei incalcari, Curtea acorda partii lezate, daca este cazul, o reparatie echitabila.”
A. Prejudiciu
39. Reclamanta solicita repararea integrala a prejudiciului material pe care l-ar fi suferit din cauza respingerii cererii sale de acordare a dobanzilor de intarziere. Potrivit calculelor sale, acest prejudiciu se ridica la suma de 8.367.380 euro (EUR).
40. Guvernul subliniaza ca cererea reclamantei nu a fost analizata pe fond. Prin urmare, considera ca redeschiderea procedurii in baza prevederilor codului de procedura civila ar reprezenta, daca este cazul, un mijloc corespunzator de a repara eventuala incalcare constatata. In aceasta privinta, considera ca jurisdictiile interne sunt mai bine plasate pentru a determina, conform dreptului roman si in baza elementelor de proba, daca cererea reclamantei este intemeiata si, in caz afirmativ, valoarea de retinut pentru dobanzile de intarziere.
41. Curtea apreciaza ca, atunci cand ea constata incalcarea drepturilor unui reclamant, art. 509 alin. 10 din noul Cod de procedura civila permite revizuirea unui proces pe plan intern pentru a corecta incalcarea Conventiei. Acesta este chiar cazul in speta, unde Curtea a ajuns la concluzia incalcarii art. 6 § 1 din Conventie determinata de incalcarea principiului securitatii raporturilor juridice. Avand in vedere aceste circumstante, Curtea considera ca cea mai potrivita remediere pentru reclamanta ar fi rejudecarea sau redeschiderea, la cererea sa, a procedurii litigioase (a se vedea, mutatis mutandis, Sfrijan impotriva Romaniei, nr. 20.366/04, § 48, 22 noiembrie 2007). Prin urmare, nu este cazul sa acorde reclamantei o despagubire cu titlu de prejudiciu material.
B. Cheltuieli de judecata
42. Reclamanta solicita de asemenea suma de 94.933 euro pentru cheltuielile de judecata efectuate in fata jurisdictiilor interne. Aceasta suma, pentru plata careia prezinta un document justificativ, reprezinta taxa judiciara de timbru, calculata proportional cu valoarea dobanzilor de intarziere solicitate.
43. Guvernul nu se opune ca reclamantei sa i se acorde o suma corespunzatoare cheltuielilor necesare legate de procedura judiciara interna, daca acestea au fost dovedite. Cu toate acestea, considera ca nu exista o legatura de cauzalitate directa intre cheltuielile efectuate in aceasta procedura si plangerea in fata Curtii.
44. Potrivit jurisprudentei Curtii, un reclamant nu poate obtine restituirea cheltuielilor sale de judecata decat in masura in care se stabilesc realitatea si necesitatea lor, precum si caracterul rezonabil al cuantumului acestora.
45. In speta, Curtea constata ca cheltuielile de judecata au fost intr-adevar efectuate de reclamanta pentru a-si apara dreptul la respectarea bunurilor sale. Prin urmare, acorda intreaga suma solicitata de catre reclamanta.
C. Daune moratorii
46. Curtea considera adecvat ca rata dobanzilor moratorii sa se intemeieze pe rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal, practicata de Banca Centrala Europeana, majorata cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

In unanimitate,

CURTEA:

1. declara cererea admisibila;
2. hotaraste ca a fost incalcat art. 6 alin. 1 din Conventie;
3. hotaraste ca nu este cazul sa analizeze capatul de cerere intemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventie;
4. hotaraste:
a) ca statul parat trebuie sa plateasca reclamantei, in termen de trei luni de la data ramanerii definitive a hotararii, in conformitate cu art. 44 alin. 2 din Conventie, suma de 94.933 EUR (nouazeci si patru de mii noua sute treizeci si trei de euro), care va fi convertita in moneda statului parat, la cursul de schimb valabil la data platii pentru cheltuielile de judecata;
b) ca, de la expirarea acestui termen si pana la efectuarea platii, aceasta suma trebuie majorata cu o dobanda simpla, la o rata egala cu rata dobanzii facilitatii de imprumut marginal, practicata de Banca Centrala Europeana, aplicabila pe parcursul acestei perioade si majorata cu trei puncte procentuale;
5. respinge cererea de acordare a unei reparatii echitabile pentru celelalte capete de cerere. Redactata in limba franceza, apoi comunicata in scris la data de 31 martie 2015, in conformitate cu art. 77 alin. 2 si 3 din regulament.

PRESEDINTE, JOSEP CASADEVALL
Grefier, Stephen Phillips