Monica Grigore, îngerul luptătorilor cu cancerul: Solicitarea unei alte opinii nu este un atac la competenţa medicului

Asociaţia Dăruieşte Viaţă: Cum ai început să te implici în această activitate? Mai exact, cum te-ai apucat de voluntariat în cadrul asociaţiei Dăruieşte Viaţă?

Monica Grigore: La sfârşitul anului 2009 am găsit un blog. Ştiam şi înainte să găsesc blogul Isabellei că există cancerul, ştiam că există oameni care luptă cu această boală. Însă atunci, citind blogul ei, am descoperit nişte oameni, mulţi dintre ei copii, cu nume, prenume, familii, care luptau cu această boală. Nu statistici, nu ştiri, oameni. Şi aceeaşi luptă, cu acelaşi monstru: cancerul.

Mi-am dorit să pot ajuta cumva, ştiam că financiar era imposibil să fac asta - eram conştientă că, indiferent câte SMS-uri aş trimite spre câte un număr scurt alocat vreunei campanii umanitare pentru sprijinirea unei persoane care luptă cu cancerul, indiferent de câte ori aş fi donat câte o sumă de bani, nu ajută cât aş fi vrut eu să ajute. Când o prietenă apropiată a fost diagnosticată cu cancer, dorinţa de a face ceva, orice, să fiu de ajutor în lupta cu această boală a devenit şi mai mare.

Am văzut un reportaj al Paulei Herlo, imagini de la un miting organizat pentru a sprijini un tânăr diagnosticat cu leucemie să obţină aprobarea autorităţilor de a urma tratamentul care i-ar fi putut salva viaţa în străinătate. Carmen Uscatu şi Oana Gheorghiu, între adolescenţi. Mi s-a părut că ele două reprezintă o forţă, că lângă ele poate aş putea afla cum să ajut şi eu, cât de puţin. Am scris un e-mail pe adresa asociaţiei, nu credeam că voi primi vreun răspuns. Am primit chiar în aceeaşi zi. La câteva zile distanţă am şi început activitatea.

ADV: De ce crezi că este important pentru pacienţii români să aibă posibilitatea unei a doua opinii în afara ţării? Ce lipseşte medicilor români sau spitalelor româneşti la acest capitol din experienţa ta?

MG: Cred că este important pentru orice pacient din lume să solicite şi să primească a doua părere, atunci când se confruntă cu un diagnostic grav. În cancer, un diagnostic de certitudine poate fi stabilit doar prin examen anatomopatologic, pe proba de biopsie. Bineînţeles că rezultatul examenului anatomopatologic este apoi interpretat luând în considerare toate celelalte date existente (imagistică, teste de sânge, chirurgie etc.).

După recoltarea biopsiei, examenul anatomopatologic este efectuat de un medic anatomopatolog. O persoană, nu un aparat, nu "laboratorul" - cum este numită de cele mai multe ori "sursa" diagnosticului anatomopatologic. Cred că experienţa medicului anatomopatolog, numărul de cazuri similare pe care le-a analizat, contribuie extrem de mult, poate cel mai mult, la stabilirea unui diagnostic corect.

Nu pot afirma că lipseşte ceva medicilor români - nu sunt medic, nu cunosc mecanismele care conduc la abordarea privind subiectul (a doua părere medicală) pe care mulţi medici români o au. A doua părere nu ar trebui să reprezinte o chestiune de orgoliu, solicitarea unei alte opinii nu implică contestarea diagnosticului sau a abordării terapeutice, nu este un atac la competenţa medicului sau a echipei de medici care a stabilit diagnosticul şi abordarea terapeutică. Este un act de normalitate, de respect pentru viaţă, pentru dreptul fiecărei fiinţe de a lupta pentru viaţă, pentru sănătate, pentru liniştea psihică şi sufletească.

ADV: Este vreun caz care te-a marcat în mod special de când faci această activitate de voluntariat?

MG: Toți pacienții pe care i-am consiliat sau pe care i-au consiliat colegi voluntari și astfel am avut și eu posibilitatea să îi întâlnesc, ei toți și familiile lor m-au marcat.

Mulți mi-au devenit prieteni, sunt astăzi parte din familia mea. Andra este de ani prietena fiicei mele, mama ei e prietena mea. Adrian m-a numit cândva mama a doua, așa mă gândesc la el, așa număr lunile de când a intrat în remisie mulțumind pentru fiecare dintre ele, ca mama a doua. Lui Silviu îi pândesc postările pe Facebook sau îi sun mama, să mă asigur că e bine în continuare. Florin mi-e prieten (ieri m-a sunat de trei ori și, pentru că nu am reușit să răspund la nici un apel, mi-a sunat tatăl, speriat, să verifice dacă nu cumva am pățit ceva - nu pot să explic cum a primit inima mea această „verificare”).

Carmen mi-e prietenă și mi-e… liniște, mi-e bine și să tac lângă ea, nu mai spun cum îmi e de bine când o aud, când o văd. Ciprian e cel pe care îl strig în gând uneori, căruia îi scriu câteodată, deși e înger din decembrie 2011 și nu am reușit să ne vedem vreodată față în față. Familia lui e în sufletul meu și e și a mea. Mama Dianei, înger și ea, mi-e prietenă și model de forță, de putere și încredere, păstrată și în timp de “război”, în ciuda oricăror cifre, statistici, pronosticuri. De Luciana mi-e zilnic dor, dor sfâșietor și pentru că n-o pot suna în Rai, mă uit la numărul ei în agenda telefonului și mă bucur că am încă perfect în memorie fiecare inflexiune a vocii ei, ca și cum aș fi auzit-o ieri ultima dată, nu în 2013.

Roxana, pentru statistici - pacient român diagnosticat și tratat eronat cinci ani, două luni și 24 de zile, pentru mine - prietena mea frumoasă, deșteaptă, veselă, luptatoare. Văd că e online pe Facebook și astăzi, e online și în sufletul meu, deși există niște documente care arată că a trecut dincolo în 24 decembrie 2014. Ajunul Crăciunului.

Azi este ziua de naștere a mamei ei și răsucesc zeci de cuvinte prin cap, nici unul nu poate cuprinde vreun strop din tot ce i-aș dori, din tot binele pe care i l-aș dori, dar nu i-l mai poate da vreun om sau vreun moment din viața asta. Pentru că am citit întrebarea, a pornit și răspunsul. Mă îndoiesc profund că poate fi publicat, dar n-aș fi putut răspunde altfel. Nu este un răspuns complet.
 
ADV: Fă-ne o scurtă descriere a ta. De unde ești? Ce ai studiat? Ce faci în momentul asta? Ce vrei să faci mai departe?

MG: Sunt mama Zianei. Locuiesc în Timișoara, sunt teolog, lucrez într-o bancă. Îmi fac foarte rar planuri și cele pe care totuși le fac sunt unele pe termen foarte scurt, deci nu pot să răspund corect și complet la întrebare. Visez mult, dar pentru vise nu fac planuri scrise, pentru ele mă rog.

ADV: Ce spun familia și prietenii despre ceea ce faci? Știu de implicarea ta? Ai făcut voluntariat și în alte asociații?

MG: Familia și prietenii mă susţin (cred că uneori e destul de greu), mă ajută - cu sau fără voia lor cam toți au devenit voluntari. Nu am făcut voluntariat în alte asociații. Am făcut voluntariat când am putut, așa cum am putut, indiferent cum am ajuns să întâlnesc acele persoane care au avut atâta încredere încât să accepte și prezența mea în lupta lor.

ADV: Crezi că te-a schimbat în vreun fel această activitate? Recomanzi voluntariatul și altor prieteni/rude? La ce crezi că ajută în viață?
 
MG: Nu știu dacă e corect spus că m-a schimbat. Cred că această activitate m-a adus la mine, la ceea ce cred că sunt, la ce mi-am dorit să fac chiar și atunci când nu știam cum se numește ce îmi doream să fac. Nici nu știu dacă se numește chiar voluntariat - n-am căutat un nume care să descrie corect această activitate și toate sentimentele pe care ea le aduce.

Interviu preluat de pe www.daruiesteviata.ro. Puteţi citi aici interviul original.