Bolnavul de cancer în România: Între suferință, disperare și neputință

Articol scris de Roxana Dascălu.

Totul a început în 2009, când a fost diagnosticată cu adenocarcinom sigmoidian Gl. A urmat, firesc, intervenția chirurgicală. Cure de radioterapie, citostatice și tot felul de tratamente. Din pacate, în 2011, boala a recidivat. Au urmat alte intervenții chirurgicale. Părăsită de cele două fete care ar fi trebuit să-i fie sprijin, Anca a fost nevoită să-și vândă apartamentul pentru a se putea trata.

În iarnă, neștiind încotro s-o mai apuce, ne-a contactat la Asociația Dăruiește Viață. Era disperată că, la reevaluarea anuală, medicul de expertiză din orașul dânsei îi luase un grad la pensia de invaliditate, o trecuse din II în III și o și amenințase că dacă se duce să-l reclame, o să rămână de tot fără pensie. I-a “aruncat” în față justificarea că “dacă după cinci ani cancerul nu recidivează, ți se ia gradul”. Revoltate, am pornit lupta în locul Ancăi. Ea era oricum învinsă de boală, de griji, de sistem.

După o serie de adrese trimise de către noi la Casa Județeană de Pensii de la domiciliul dânsei, am obținut ca dosarul să fie trimis spre verificare Institutului Național de Expertiză și Recuperarea Capacității de Muncă, de unde a fost chemată pentru o reevaluare. Am considerat acest lucru un prim pas spre victorie. Nu a fost nicidecum așa. Aici nu au mai încadrat-o în niciun grad de invaliditate, au considerat că s-a vindecat și că are capacitate deplină de muncă și, implicit, i-a fost sistată pensia și așa neîndestulătoare traiului de zi cu zi și nevoilor unui bolnav de cancer.

În ciuda denumirii serioase, acest institut s-a dovedit a fi o unitate sanitară unde bătaia de joc primează și grija și empatia pentru pacient și respectul față de drepturile sale sunt noțiuni total necunoscute. Pornind de la faptul că pacienții, după ce și-au făcut formele de internare, trebuie să aștepte cu orele în hol pentru a veni o infirmieră care să-i conducă la saloanele lor, îmbrăcați doar în pijamale, în picioare (nu există scaune sau bănci), într-un curent de neimaginat și terminând cu indiferența cadrelor medicale și superficialitatea cu care se fac aceste reevaluări.

De fapt, nici nu le poți numi așa, atât timp cât singurele analize pe care i le-au făcut Ancăi au fost o hemoleucogramă, un EKG și niște markeri tumorali. Atât! Nu un PET CT, nu un RMN, nu un consult la un medic oncolog. Comisia de evaluare și control a acestui institut nu face nici ea notă discordantă. Se folosește un limbaj suburban, jignitor și marginalizant. De întrebat, ești liber să întrebi ce vrei, că oricum nu îți spune nimeni nimic.

Singura explicatie, fluturată, de altfel, peste tot ca un stindard și devenită deja clișeu, este că “dacă după cinci ani cancerul nu recidivează, ți se ia gradul”. Nesusținută însă de niciun act normativ. Este doar un criteriu intern, adoptat ad-hoc de către toate comisiile și medicii de expertiză. Pe ce bază, nu se știe. Este un subiect tabu. Și uite cum statul a făcut economie de 2 lei, pensia de invaliditate a Ancăi, și economia țării progresează pentru că trebuie să se ducă ea să muncească. Chiar dacă nu poate. Și chiar dacă pe un om bolnav de cancer în pragul vârstei de 50 de ani nu îl mai angajează oricum nimeni.

Se merge pe principiul selecției naturale: dacă n-ai murit de cancer, mori de foame. I-am contestat mai departe decizia la un for superior, Comisia superioară a Institutului. Aici, la reevaluare, și-a primit înapoi gradul III. Nu pe o boală oncologică. Pe probleme psihice. Pentru că, în tot acest timp, răpusă de frica recidivei bolii, a grijei zilei de mâine și de nedreptăți, Anca a clacat. Nu a învins-o boala, a învins-o sistemul. Un sistem medical care a transformat-o și într-un caz social.

Tragedia este că Anca nu reprezintă un caz singular. Suntem convinse că sunt mii, poate zeci de mii de persoane în situația ei. Victime ale sistemelor prost gândite, ale actelor normative ambigue, ale indiferenței unora dintre cadrele medicale. Ce șanse are un bolnav de cancer pensionat pe caz de boală să se reintegreze pe piața muncii în cazul în care este considerat, după un timp, apt de muncă, mai ales dacă are o vârstă mai înaintată? Niciuna. Și uite așa unii dintre ei își doresc ca boala să nu le fie în remisie pentru că, paradoxal, înseamnă o condamnare la moarte.

Ca o ironie a sorții, ce a nemulțumit-o inițial și a făcut-o să se revolte pe Anca (gradul III de invaliditate) acum o face să zâmbească și să răsufle ușurată. Nu mai contează ce i se cuvenea de drept, i s-a pus pumnul în gură și a fost redusă la tăcere. A văzut că se poate și mai rău de-atât. Sistemul sanitar a îngenuncheat-o, a depersonalizat-o și s-a jucat cu mintea ei cum a vrut.

Articol preluat de pe www.daruiesteviata.ro. Puteți citi aici articolul original.