Cum am învățat-o pe Maria să-i dea viață lui Barbie

Articol scris de Ramona Sârbu.

Am intrat în secția de oncologie cu bucuria de-a o reîntâlni pe Maria. Din capătul coridorului, un pui de om mă privește lung, îi fac cu mâna, îmi răspunde. Mă apropii de ea și-o recunosc, e Maria, dar mult mai slăbită, mai palidă, mai fără vlagă. Îi spun că am venit s-o învăț să facă un filmuleț și imediat se luminează la față. O aștept să mănânce și începem atelierul, chiar lângă patul ei. Este entuziasmată de ideea atelierului, dar se uită la mine ca și cum nu știe de unde să mă ia. Îi reamintesc că am venit prima oară cu o zi înainte de aniversarea mea, când ne-am amuzat foarte tare cu personajul Uriașul George, din povestea citită. Ochii îi sclipesc, un zâmbet larg i se afișează pe chip:

- Aaaa, da, ești fata care nu mai lucrează la festivalul de film, ci construiește un spital, cu cinemaaaa!

Exact, asta sunt eu :), descrierea e perfectă. Râdem toate și setăm cadrul de lucru, ca prima oară, într-o atmosferă de maximă veselie.

La această vizită sunt însoțită de Mirela, cu care am făcut ateliere la EducaTIFF. Mirela este absolventă a Facultății de Film din Cluj, cu drag de animație și de lucrul cu copiii. În câteva secunde transformăm patul Mariei într-un platou de filmare. Mirela îi face o scurtă prezentare despre filmul de animație, cum a apărut, cine au fost pionierii, ce tehnici de animație există.

Maria își alege personajele: păpușile Barbie și DracuLaura. Le redenumim: Diana și Laura, și facem o scurtă poveste, așa cum o vrea Maria pentru primul ei atelier de animație: reîntâlnirea dintre două prietene, după mai bine de 10 ani de când au plecat din orașul natal, spre destinații diferite.

Cu tehnica de stop motion, păpușile prind viață. Când Maria înțelege mecanismul, salonul se umple de râsete și exclamații.

- Nu am mai văzut niciodată așa ceva!!! Izbucnește Maria cu o uimire și-o bucurie de nestăpânit.

Continuăm cu un nou exercițiu de animație, folosindu-ne de o perucă de clovn, ce-o primise recent de la alți voluntari. Expresivitatea Mariei pe scenele de joc ne topește, este pur și simplu adorabilă.

Colegă cu ea de salon este o adolescentă de 17 ani, care nu se simte prea bine și nu poate intra în joc cu noi. Îi este greu să se miște, dar ne urmărește cu privirea în toate exercițiile noastre. Bucuria Mariei este molipsitoare, parcă se impregnează până și în pereți. Clar nu mai suntem într-un salon de la oncologie, am putea crede lejer că suntem la festival, într-un colț din muzeul de artă. Când întorc privirea, colega ei ne privește cu ochii râzând. A intrat cu noi în joc.

Cele 2 ore de vizită trec ca un gând. Ne luăm rămas bun, cu promisiunea că revenim pentru un nou atelier. Maria are temă pentru data viitoare: cât mai multe idei de povești!

La plecare vorbesc puțin cu mama ei și bucuria mea pe ziua respectivă crește și mai mult: Maria reacționează bine la tratament! A avut 3 săptămâni grele, dar e pe drumul cel bun.

Bravo copil energic, vesel și puternic, ține-o tot așa, cu forță înainteee!

Articol preluat de pe www.daruiesteviata.ro. Puteți citi aici articolul original.