Acum port cu mine veselia copiilor de la “Marie Curie”

Articol scris de Ramona Sârbu.

Îmi doream să ajung la Spitalul “Marie Curie” și să stau de povești cu copiii internați acolo, sperând că i-aș putea face să zâmbească pentru câteva ore. Nu sunt eu chiar cea mai amuzantă persoană, nu genul de stand-up comedy, dar sunt un om vesel și știu cu precizie că reușesc să găsesc o cale de comunicare cu cei mici. Îmi sunt foarte dragi copiii și cred că asta se simte dincolo de cuvinte și gesturi evidente, e o energie care se transmite și se întoarce înzecit. Dar aveam însă o dilemă: dacă mă vor copleși emoțiile, gândul la suferința lor și a părinților, sentimentul de neputință în fața bolii lor? Ce mă fac dacă n-o să-mi pot controla lacrimile și-mi vor șiroi fluviu, fiind nevoită să stau mai mult pe hol decât cu ei?!… Urma să dau un test, prin care să aflu lucruri noi despre mine.

Am intrat în spital, alături de alte 2 voluntare, Ioana și Alexandra, care știau locul, personalul medical, protocolul. Am ajuns în secția de oncologie, am pășit sfioasă într-un salon în care 2 fetițe și 2 mămici parcă ne așteptau. Ne-am prezentat și am început să stăm de vorbă, foarte firesc. Ioana a scos din geantă o carte de povești și i-a întins-o Mădălinei (14 ani), pentru a citi cu voce tare povestea “Celui mai fain uriaș din oraș”, ca să asculte și Măria (7 ani), care nu știe încă să citească, și momentan nu vrea să încerce, îi place să asculte un povestitor. Anticipează cu precizie următoarea mișcare a personajului principal și reține cu ușurință toți pașii făcuți de el de-a lungul firului narativ.

Mădălina și Maria s-au completat reciproc și s-au amuzat de poveste, iar noi ne-am bucurat de bucuria lor. Ne-am mutat apoi la masa din capătul secției, pentru a avea loc să desenăm și să colorăm. Ni s-au alăturat și alte fetițe și am făcut o gașcă veselă, desenându-i Uriașului George pijamale cu inimioare și floricele, inventând alte versiuni ale poveștii.

Fetele mi-au povestit de ce boală suferă fiecare și ce tratament fac, cu un limbaj aproape tehnic. Din copiii aceștia frumoși răzbate o forță greu de descris în cuvinte. Maria are cancer la plămâni, își ridica bluză și-mi arată operația ce-o are pe tot pieptul. Se pregătește de o nouă intervenție, ce nu pare s-o sperie.

Timpul zboară, mă uit la ceas și o anunț pe Maria că trebuie să mă întorc la birou, căci mă așteaptă colegele.

Maria: - Dar sunt colegele tale mai importante decât mine?

Râdem amândouă și-i spun că nu facem comparație, dar că sunt foarte importante colegele, Asociația DĂRUIEȘTE VIAȚĂ luptă constant să strângă fonduri și să construiască noua Clinică de oncologie de la “Marie Curie” și acolo vom avea o cameră de joacă mare și modernă și chiar o sală de cinema. Cu asta am convins-o pe Maria că facem o treabă foarte serioasă :)

Eu: - Dar am să mai trec pe aici.

Maria: - Mai vii?

Eu: - Mă aștepți?

Maria: - Te aștept!

Eu: - Și cât mă aștepți te apuci de citit? (îi zâmbesc complice)

Maria: - Mmm, mă apuc!… (gen: dacă e musai, mă apuc)

În drum spre birou cad pe gânduri cu privire la această primă experiență a mea în spital. Copiii văzuți sunt atât de bolnavi, și totuși atât de energici, veseli, pozitivi! Deși mă știu o persoană sensibilă în fața durerii celorlalți, copiii mi-au transmis din forța lor și am petrecut aproape 3 ore râzând cu ei în continuu. Nu mai e timp de plâns!…

Maria, o să revin! Am și un plan cum să înveți să scrii și să citești cât mai repede, sper să ne iasă!

Articol preluat de pe www.daruiesteviata.ro. Puteți citi aici articolul original.