Reminder: Patru probleme legale de care se lovesc tații în relația cu copiii lor și cum se pot rezolva

Înainte de a trece la discutarea unor aspecte, e necesar să plecăm de la următoarea premisă: idealul impus de Codul civil român este ca orice decizie care se ia cu privire la un copil să aibă ca piatră de temelie interesul lui. De fapt, interesul superior al copilului se află la rang de principiu în legislația noastră civilă și este reluat și în alte reglementări legale.

Codul civil stabilește că, în urma unui divorț, autoritatea părintească se împarte între mamă și tată, ca regulă generală. Chiar și în cazul în care părinții nu mai locuiesc împreună, exercitarea autorității părintești poate să rămână la amândoi. Practic, asta înseamnă că toate deciziile majore care privesc copilul se pot lua numai de către amândoi părinții.

"În situaţia în care ambii părinţi exercită autoritatea părintească, dar nu locuiesc împreună, deciziile importante, precum cele referitoare la alegerea felului învăţăturii sau pregătirii profesionale, tratamente medicale complexe sau intervenţii chirurgicale, reşedinţa copilului sau administrarea bunurilor, se iau numai cu acordul ambilor părinţi", așa cum se amintește și în Legea nr. 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului.

Desigur, instanța poate să decidă altfel și să-i acorde autoritate numai unuia dintre ei, dar asta numai dacă interesul copilului o impune. Spre exemplu, dacă relația dintre mamă și tată se deteriorează în așa mod încât nu mai e posibilă nicio formă de înțelegere între cei doi, dacă tatăl e violent ș.a.m.d.

1. După divorț, tații au dreptul să păstreze legături personale cu copiii

Cu toții știm că, adesea, mamele sunt cele cu care rămân micuții după divorț, iar domiciliul acestora se stabilește la mamă. “Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creştere şi educare a copilului, precum şi dreptul de a consimţi la adopţia acestuia”, scrie în Cod. Dar nu numai atât, tatăl separat de copil său are dreptul să aibă legături personale cu acesta. Iar dacă părinții nu se înțeleg cu privire la acest aspect, rămâne ca instanța de tutelă să aibă ultimul cuvânt. 

Se întâmplă frecvent ca tații separați de copil să se plângă de faptul că mama nu respectă programul de vizite stabilit în urma divorțului. Soluția în aceste situații este, de asemenea, instanța de tutelă. Dacă copilul a împlinit vârsta de zece ani, el va fi obligatoriu ascultat de instanță, însă acest lucru e posibil chiar și sub această vârstă, dacă se apreciază necesar.

Egalitatea între mame și tați în urma divorțului a fost impusă și de către Consiliul Europei, printr-o rezoluție adoptată în 2015, despre care puteți afla mai multe din acest material. Pe scurt, Consiliul le-a sugerat statelor membre, printre care și România, să-și adapteze legislația astfel încât să asigure această egalitate între părinții divorțați.

Notă: Tații nu ar trebui să fie speriați de ideea de a recurge la instanța de tutelă, pentru că cererile adresate acesteia se rezolvă mai repede decât celelalte, așa cum se precizează și în Codul civil.

2. Cum poate tatăl divorțat să călătorească cu cel mic?

Aici, problema se pune tot din perspectiva autorității părintești. Dacă aceasta a rămas la ambii părinți, atunci tatăl separat de copil poate să plece în vacanță cu cel mic, însă are nevoie de o învoială de la mamă.

Practic, indiferent dacă vorbim de părinți divorțați sau nu, copilul poate călători doar cu un singur părinte numai în baza acordului de la cel care rămâne acasă. Reglementarea se regăsește în Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate:

“Minorului care este titular al unui document de călătorie individual ori, după caz, al unei cărți de identitate/cărți electronice de identitate și călătorește în străinătate împreună cu unul dintre părinți i se permite ieșirea în aceleași condiții și împreună cu acesta numai dacă părintele însoțitor prezintă o declarație a celuilalt părinte din care să rezulte acordul acestuia cu privire la efectuarea de călătorii în străinătate, pentru o perioadă care să nu depășească 3 ani de la data întocmirii acesteia”, potrivit actului.

Dacă până în octombrie anul trecut se cerea câte o declarație de acord pentru fiecare călătorie, acum e suficientă una.  În respectiva declarație (care se poate face la notar), celălalt părinte își dă acordul cu privire la destinație, cu privire la perioadă și alte aspecte, dacă consideră necesar.

Și aici, tații se pot confrunta cu un refuz categoric al mamei în privința călătoriei. Dacă apreciază că e abuziv, tatăl poate oricând să se adreseze instanței de tutelă, care să remedieze această problemă, tocmai în ideea că mama abuzează de dreptul său de a se opune călătoriei.

Din contră, instanța l-a lipsit pe tată de autoritatea părintească, ideea de a face o călătorie cu copilul este aproape imposibilă, pentru că în această situație, e destul de greu de imaginat că mama va fi de acord cu planurile tatălui. Din cealaltă perspectivă, dacă mama vrea să călătorească, ea nu are nevoie de acordul tatălui decăzut din drepturi.

Poate vrei să citești și: Fostul soț nu este de acord să merg alături de copil în vacanță în străinătate. Ce fac?

3. Cel care vrea să-și recunoască copilul nu are nevoie de acordul mamei

Un copil născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament. Avem, așadar, trei modalități prin care legea permite această manifestare de voință din partea celui care se pretinde tată.

“Recunoaşterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă”, prevede Codul civil, ceea ce înseamnă că odată ce a făcut-o, tatăl nu și-o mai poate lua înapoi. Dar recunoașterea poate fi anulată, dacă a fost făcută din eroare (însă acest aspect va trebui dovedit).

Dacă un bărbat se consideră tatăl biologic al unui copil, dar mama acestuia era deja căsătorită la momentul când acesta a fost conceput, atunci lucrurile se complică într-o oarecare măsură. Copilul născut în timpul căsătoriei e prezumat ca fiind al soțului mamei, ceea ce legea califică drept filiație prezumată. Asta înseamnă că adevăratul tată, cel din afara căsătoriei, ar trebui, mai întâi, să conteste faptul că acela ar fi tatăl copilului (printr-o acțiune în tăgada paternității, prevăzută de Codul civil).

Mama copilului nu are însă niciun cuvânt de spus în chestiunea recunoașterii, decât dacă vrea să afirme și să dovedească contrariul. Dacă cel care face recunoașterea este într-adevăr tatăl copilului, nu are nevoie de acordul mamei pentru a face un act de recunoaștere. De ce? Pentru că recunoașterea este o chestiune absolut personală, care îl privește strict pe cel care o face. Mai departe, adevăratul tată al copilului are dreptul să ceară unei instanțe de judecată să-i recunoască și lui drepturile părintești.

Notă: Tatăl nu are la dispoziție acțiunea în stabilirea paternității, pentru că aceasta e prevăzută de Codul civil ca un remediu pentru situațiile în care tatăl refuză să recunoască copilul. Acțiunea aceasta o poate iniția în justiție mama copilului sau chiar copilul și este imprescriptibilă în timp (adică poate fi inițiată oricând). Despre acest subiect puteți citi mai multe aici.

4. Ce cuvânt are de spus tatăl în privința avortului?

Despre modul în care se poate face un avort legal în țara noastră am mai discutat și cu o altă ocazie, în acest material. Practic, singurul consimțământ care contează, din perspectiva legii penale, este cel dat de mamă. Consimțământul său la avort este una dintre cele patru condiții esențiale pentru ca avortul să nu fie considerat infracțiune, potrivit Codului penal.

Strict penal, așadar, cuvântul tatălui nu are valoare juridică. Lipsa lui nu presupune că avortul se transformă în infracțiune. Din păcate, singurul mod în care ne putem raporta la această procedură medicală este legislația penală. În Codul civil, de pildă, nu se prevede nimic despre avort, așa cum nu se prevede nimic nici în Legea privind drepturile copilului. Fără a intra în discuții complicate și prea tehnice, vom mai spune doar că există dezbateri serioase (și nu de ieri, de azi) cu privire la momentul de la care un făt devine o persoană, în sens juridic.

Cu riscul de a ne repeta, trebuie să mai subliniem încă o dată faptul că discuția se face strict din perspectiva legii, iar nu a moralei sau normelor religioase. Așadar, răspunsul la întrebare este că tatăl nu are, juridic vorbind, niciun cuvânt de spus în privința avortului. Mulți ar califica acest lucru ca o negare a drepturilor tatălui. De cealaltă parte, alții ar putea susține că este mai importantă libertatea mamei de a dispune de propriul corp, iar opoziția tatălui la avort s-ar opune grosolan acestei libertăți importante a omului.

Notă: Acest articol face parte dintr-o serie de materiale dedicate Zilei tatălui, care se sărbătorește anul acesta pe 12 mai. Celelalte materiale se găsesc aici.