Imaginea de sine a copiilor, cheia care le poate deschide orice ușă în viață

Articol scris de Ruxandra Rusan

Analogia cu termostatul nu este una întâmplătoare și am să explic de ce. Este o teorie care, într-o formă sau alta, se tot vehiculează în domeniul dezvoltării personale. Iar în ceea ce privește dezvoltarea copiilor, este cu atât mai importantă din două motive: copiii sunt ca niște foi albe care așteaptă să fie scrise și, în al doilea rând, copiii sunt foarte vulnerabili când vorbim despre cum se percep.

Imaginea de sine. Cum se formează?

Desigur, prima este cea pe care o vedem în oglindă, o imagine fizică. Apoi vine imaginea de sine, cea care se formează în funcție de deformările pe care le aplicăm toți, indiferent de vârstă. Mă refer la ceea ce aflăm de la alții despre noi înșine, folosim informațiile acestea deși, de multe ori, sunt false. Noi, adulții, luăm în calcul informațiile primite din fragedă pruncie, succesul pe care l-am avut - sau nu! - la școală, în dragoste, în carieră. Însă habar nu avem cât de mult ne influențează imaginea de sine pe care o avem, iar copiii cu atât mai puțin. Cum controlăm informațiile și cum ne controlează ele pe noi, aici este o cheie importantă pe care, dacă o punem corect în mâna copiilor noștri, vor reuși să deschidă câte uși vor dori, de-a lungul vieții.

Un tablou viu

Îi privesc la joacă, de la înălțimea balconului. O fetiță fâșneață are mereu idei de jocuri. Este sigură pe ea, pășește grațios și sigur, copiii o urmează. Un băiețel mic de statură bate mingea ceva mai încolo, dar trage cu ochiul spre gașca gălăgioasă la care, din motive numai de ei știute, nu are acces. Doi băieți mai mari participă la joc, dar cu blazare, ca să nu se facă de râsul lumii că se joacă cu ”ăștia mici”. În timp ce își verifică telefonul, fetița cu cel mai bălai păr sprijină o trotinetă. Gesturile lor, felul în care se joacă sunt ca o carte deschisă spre ce se întâmplă în mintea lor. Ce fel de imagine de sine proiectează spre ceilalți. Pe de-o parte, e vesel să îi vezi. Pe de altă parte, mă doare sufletul când mă gândesc că, poate, unii dintre ei cară pietroaiele unor replici nepotrivite primite de la părinți, bunici, dascăli sau alți copii și care îi fac să se simtă mai puțin decât, de fapt, sunt.

Cum funcționează imaginea de sine

Punem cap la cap informațiile care vin din interior - ceea ce credem noi despre noi - cu informațiile venite din exterior - ceea ce cred alții despre noi și ajungem să ne setăm termostatul personal pe o anumită temperatură. Pentru copii, este un melanj de încurajări din partea părinților, mândria lor, iubirea necondiționată plus momentele când au fost reduși la tăcere: jigniri, pedepse umilitoare, cerințe care le depășesc puterea. Se adaugă momentele frumoase petrecute cu prietenii, însă și momentele când au fost respinși, bruscați sau nedreptățiți la joacă, la grădiniță sau la școală.

Dacă temperamentul copilului îl face să pună mai mult accent pe părțile negative, termostatul său interior se va seta la o temperatură permanent inconfortabilă. ”Sunt gras, copiii râd de mine”, ”sunt prost, iau note mici”, ”sunt neajutorat, mama îmi leagă șireturile și la opt ani!”, ”sunt antipatic, prietenii mei nu mă cheamă la ziua de naștere”: imaginea de sine se formează acum și, eronată cum e, va supraviețui mult și bine! Așa cum termostatul centralei din apartament are sarcina să readucă gradele din casă la temperatura setată, și imaginea de sine îl va împiedica pe copil să se abată prea mult de la ce știe că are de făcut.

De ce ne schimbăm greu

O minte setată pe ideea de mediocritate (”sunt un elev slab”, de exemplu) va complota împotriva copilului. Notele primite la școală sunt informații pe baza cărora copilul își creează imaginea de sine. Pe românește, copilul crede că nu îl duce capul. Ajuns acasă cu notele mici, părinții intră în panică și îl pun să învețe mai mult, să facă meditații. Notele cresc pe moment, însă copilul este deja pe sistem de avarii. A fost nevoie de o situație excepțională, de un efort suplimentar ca să fie în rând cu cei pe care îi consideră superiori, deci el nu are cum să le fie egal în condiții normale. Și cine poate trăi o viață întreagă pe sistem de avarii?! Copilul a schimbat doar notele, nu și imaginea de sine, șifonată de nota mică în sine, plus reacția colegilor și a părinților. După ce lucrurile reintră în normal - trece perioada de panică a părinților - copilul se întoarce la vechiul model. Iată cum ajungem victimele unei paradigme care ne împiedică să trăim fericiți și în pace cu noi înșine.

Cum se schimbă percepția de sine

Cred cu toată ființa mea că părintele are de lucrat în primul rând cu propria imagine de sine. Eu, adultul, am puterea să descopăr ce informații venite din exterior mi-au transformat imaginea într-o caricatură. Eu pot găsi în mine ce mă doare, eu am forța să mă scutur de ce mi s-a pus în cârcă. Lucrez cu mine, cer ajutor, mă mobilizez. După ce mă împac cu mine și aflu care sunt îmi sunt atuurile, calitățile, punctele forte, mă axez pe ele și le transform într-o mantră nouă, personală, care îmi îngăduie să îmi ajut și copilul să se vadă frumos. Pentru că toți copiii sunt frumoși, buni, au un talent sau mai multe.

Toți copiii sunt prieteni buni, oameni care au dreptul să crească cu încredere că se vor descurca în lumea asta mare. Cu termostatul intern setat pe calitățile lor, vor avea șansa să trăiască viața primită în dar de la părinți așa cum vor ei și nu cum le dictează părerea celorlalți.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.