Acum are nevastă, dar era o vreme când

Într-o vară, am ars mobila de bucătărie și-am intoxicat cu fum un bloc întreg încercând să-i prăjesc ochiuri, dar uitându-le pe foc cât mă chemase să ne uităm împreună la desene. Ne jucam de-a biroul, punând atlasele ca laptopuri. O învățam pe mama engleză, în bucătărie, cât ea ne pregătea de mâncare: my name is Elena and I have two children: Roxi and Cătă. I am married with Titi.

Mergeam împreună la ore de franceză sau engleză în centru, apoi ne opream la magazinul Universal să ne plimbăm ore întregi cu scara rulantă.

Mi l-a furat pe Tobiță, singurul pluș pe care l-am iubit cu adevărat (pentru că-l botezasem cu tataie, de-un Crăciun cum nu a mai fost altul de atunci), ca să îl dea cadou colegei de bancă de care se îndrăgostise. Nu și-a recunoscut fapta decât ani mai târziu.

M-a lăsat în casă căutându-l disperată și-a ieșit pe geam, ca să prindă bondari cât noi ne jucam, cică, de-a v-ați ascunselea.

I-am pus mingea de baschet în mână și-am fost acolo când a aruncat prima oară la coș.

Ne-am certat, ne-am bătut, ne-am alergat furioși, așa cum cred că fac toți frații care se iubesc. Am râs, am povestit seara pe întuneric, am imaginat lumi, am inventat vieți, am stricat lucruri și le-am reparat.

Apoi am crescut.

Prima oară când m-am mutat, învinsă și tristă, cu inima țăndări, a venit să mă ajute să-mi car carabalâcul. În perioada aia, m-am prăbușit de multe ori în brațe la el fără cuvinte și m-am descoperit înțeleasă și protejată și aparținând. Pentru un om care se simțea pustiit și fără repere, a fost la fel de necesar ca oxigenul din alveole.

În timp ce-mi cânta, în dar, la chitară, de cea mai tristă zi de naștere pe care o aniversasem vreodată, îl priveam zâmbind cu lacrimi. Știam pentru că tocmai aflasem: copilăria mea toată (și deci miezul meu cel mai moale) e mereu prinsă în ochii ăia mari și căprui ai lui, în care mă uit ca-ntr-o oglindă. Pentru el sunt mereu Roxănel.

În clipa aia, când el zdrăngănea corzile, am simțit puternic, de puteam parcă să și ating sentimentul cu degetele, că o să aparțin mereu, oricât de dezrădăcinată m-aș mai simți vreodată, oricâți bocanci mă vor mai călca pe suflet. Nu eram singură, nu fusesem niciodată. Pentru că o să fiu mereu sora lui, dacă cumva nimic altceva. Și asta e ceva ce nu se poate negocia sau pierde.

Trecem prin timp nedrept de repede, dar iată că undeva, tandre și calde, rămân toate astea. Și toate celelalte care nu s-au întâmplat încă, dar au să mai vină. Și, fir-ar să fie, dacă nu e suficient. Nici nu ne dăm seama cât de norocoși suntem de fapt. Eu știu. :)

Voi?

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă.