Cele mai stupide taxe din istorie

1. Taxa pe cărțile de joc

Taxa pe cărțile de joc este un exemplu excelent de impozitare a oamenilor pentru o activitate populară și plăcută. La momentul apariției acestei taxe, cărțile de joc erau extrem de populare după cină, astfel încât Regele James I al Angliei a instituit această taxă drept o sursă suplimentară de creștere a veniturilor colectate. Asul era cartea care făcea dovada plății taxei, conținând datele de identificare ale tipografiei la care întregul pachet de cărți fusese tipărit și, deci, impozitat. Taxa a fost păstrată până în anul 1960.

2. Taxa pe lașitate

În timpul domniei regelui Henry I al Angliei (între anii 1100–1135), tinerii care refuzau să lupte pentru rege erau taxați, iar pentru ca efectul pshiologic să fie și mai puternic, taxa a primit numele de taxa pe lașitate. De-a lungul timpului, nivelul acestei taxe a crescut de peste trei ori și chiar s-a aplicat și pe timpul perioadelor de pace și a fost eliminată după aproximativ 300 de ani.

3. Taxa pe numărul de ferestre

În 1696, tot în Anglia, a fost instituită, în timpul lui William III, o taxă pe numărul de ferestre ale locuințelor proprii. Scopul urmărit era să fie impozitați suplimentar persoanele avute, care aveau locuințe mari, cu un număr mare de ferestre, însă efectul a fost diferit: un număr foarte mare de oameni simpli și-au zidit pur și simplu ferestrele locuințelor, refuzând astfel să plătească un impozit stupid pe lumina soarelui. Reducând sau chiar eliminând numărul ferestrelor din locuință, oamenii au căpătat diverse probleme de sănătate, ca urmare a lipsei ventilației și a luminii naturale.

4. Taxa pe lumânări

Ca și cum această taxă nu a fost suficientă, în anul 1789 a fost introdusă o taxă pe lumânările utilizate în propriile locuințe. Chiar și fabricarea propriilor lumânări era impozitată, astfel că cei mai mulți oameni au renunțat, pur și simplu, la luxul de a avea lumină naturală sau artificială în case. Ambele taxe au fost eliminate de către autoritățile londoneze abia la jumătatea secolului XIX, după aproximativ 150 de ani în care acestea și-au produse efectele.

5. Taxa pe pălărie

Această taxă a fost aplicată de Guvernul Britanic între 1784 și 1811 pe pălăriile purtate de bărbați din simplul motiv că era o modalitate facilă de a genera venituri suplimentare la buget, având în vedere  faptul că acest accesoriu era la modă în rândul bărbaților din toate păturile sociale. S-a presupus că bărbații avuți au un număr mai mare de pălării, iar bărbații săraci au doar una sau chiar deloc, prin urmare taxa urma să fie echitabilă. Comercianții de pălării erau obligați să-li procure o licență specială și să aplice pe toate pălăriile vândute un semn distinct. Persoanele prinse că purtau pălării fără semnul care să dovedească plata acestei taxe erau aspru amendați.

6. Taxa pe barbă

Taxa pe barbă a fost introdusă pentru prima dată  de către regele Henric al VIII-lea al Angliei, în anul 1535, fiind o taxă graduală, variind în funcție de poziția socială a purtătorului. Impozitul a apărut, de asemenea, în Rusia în 1705, însă dintr-un motiv total diferit: țarul Petru cel Mare al Rusiei își dorea o apropiere culturală mai strânsă a țării sale de țările occidentale, iar barba era considerată ca fiind un semn al lipsei de civilizație. Cei care plăteau taxa erau obligați să poate asupra lor o monedă de cupru sau argint inscripționată cu două fraze: "taxa pe barbă a fost încasată" și "barba este o povară inutilă". În mod evident, personalul clerical era scutit de plata acestei taxe.

7. Taxa pe urină

“Banii nu au miros“. Expresia provine din latină: “Pecunia non olet” și este rezultatul unei mãsuri adoptate de împãraţii Nero şi Vespasian, în secolul I d.Hr., mai precis o taxă perceputã pe colectarea de urină. Clasele de jos ale societăţii romane întrebuinţau oale golite apoi în haznale. Lichidul era dupã aceea colectat din latrine, servind drept un material preţios pentru o serie de procese chimice: era folosit la argãsire, drept ingredient pentru detergenţi, conţinutul de amoniac ajutând la curãţarea şi albirea togilor din lână. Când fiul lui Vespasian, Titus, s-a plâns de natura dezgustãtoare a acestei taxe pe urinã, tatãl sãu a rostit faimoasele cuvinte. Expresia are o largã rãspândire şi astãzi, pnetru a arãta cã valoarea banului nu este afectatã de originile sale.

Dacă ţi-a plăcut această curiozitate legislativă, mai avem şi altele. Le găseşti pe toate aici.