Copilăria e mai importantă

"Da, mami!", se aude glasul lui subțire. "Da, mami!", și capul i se aplecă ușor la cuvintele astea, semn că le spune cu frustrare. "Da, mami!", și pe masura ce tonul se înăsprește, încep să am senzația că nu-i un copil, ci un soi de mașinărie stricată, ucisă de un zeu care vrea supunere absolută.

"Da, mami!", și șoapta devine o jumătate de strigăt. Apoi își pleacă iar capul, domolit în revolta lui. "Da, mami!", și trupul lui mic se chircește într-o capitulare finală. Pleacă, trece prin spatele meu târșâindu-și picioarele și se oprește, un metru mai încolo, în fața raionului de jocuri pentru copii.

Acolo e ea. Are cam aceeași vârstă cu el. Si e un soi de Merida din Brave, cu părul roșcat, explodat în toate părtile, cu o rochiță albastră, ca de blugi, care-i dă o alură de spiriduș al pădurii.

"Mama spune să-ți zic că-mi pare rău", spune el tare, uitându-se în jos. Și repeta apoi, într-o șoaptă repezită: "Dar nu-mi pare!". Ea nu-i spune nimic, iar el își ridică ochii. Papionul pare că se strange și mai mult. "Ai auzit? Îmi pare rău, ți-am zis!", repetă el, cât de tare e politicos să vorbești într-un loc public, încercând să-i arate mamei că face cum a promis. Apoi repetă, iar, repede și în șoaptă: "Dar chiar nu-mi pare. Chiar nu!". E supărat rău și pare că nimic nu-l poate face să-i treacă. Nici măcar rugămintea mamei.

Ea îl ia de mână și apoi se întâmplă ceva. Cumva, de la distanță, fetița aia pare un îngeraș adevărat. Calmă, genul ăla de om bun, căruia nu vrei să-i faci rău nici cu un fulg. Spinarea lui se îndreaptă, ciudat, iar el, băiețelul ăla înverșunat de acum câteva secunde, o urmează tăcut. Își târșâie amândoi picioarele prin spatele meu. Și o aud spunându-i șoptit: "Data viitoare când mă mai pârăști, o să îți prind mâinile în ușa. Și o să închid ușa de multe ori, până îți pică unghiile, cum i-au picat lui mami când a bătut-o tati." Vorbește atât de natural, încât, dacă ai auzi doar tonul vocii și nu cuvintele, ai crede că vrea să-l aline pe fratele ei.

Și simt părul cum mi se ridică pe ceafă în sus, de parc-aș fi vreun soi de porc spinos. Și-mi vine să plec, dar nu pot să mă întorc repede, să nu-i văd fața. Nu de alta, dar o să mă bântuie o vreme lucurile pe care le-a spus. Și nu știu ce mi se pare mai deranjant, că s-a stricat decorul idilic ori că acolo, printre cărțile de povești, mi-am reamintit că nu trebuie să le oferim copiilor noștri doar basme și jocuri. Copilăria e mai importantă.

INSTANTANEELE URBANE sunt o colecție de momente surprinse de oamenii de la avocatnet.ro în viața lor de cotidiană.