Oameni care nu pot spune nu (prima parte)

Nici nu este foarte important dacă Omul-care-nu-poate-spune-nu e inteligent sau mai puțin, frumos, talentat – sau dimpotrivă. El nu devine neinteresant pentru că este neinteresant și nici pentru că cei din jur îl subapreciază: devine neinteresant pentru că incapacitatea de a spune nu îl seacă până rămâne doar o carcasă. O carcasă goală nu este – nu are cum să fie – interesantă.

Omul-care-nu-poate-spune-nu, așa cum îi spune numele, spune da atunci când de fapt ar dori să spună nu. Face lucruri pe care ar prefera să nu le facă, sau le face în momente în care de fapt ar dori să facă altceva. Rupe din el pentru a oferi altuia – pentru că ceva din interiorul său îl obligă să facă așa. În cazuri extreme face asta până la limita la care degeaba ar mai spune da: nu mai are aproape nimic de dat. E obosit într-așa măsură încât oricât și-ar dori să mai poată oferi gesturi, cuvinte sau orice altceva, nu le mai are de dat.

Pot presupune că Omul-care-nu-poate-spune-nu este clientul stabil al cerșetorilor. “Meseria” i-a învățat pe aceștia că, dacă se agață suficient de mult timp de asemenea oameni, până la urma vor primi ceva. Cred însă că nici măcar cerșetorii nu pun mare preț pe Omul-care-nu-poate-spune-nu – e o victimă ușoară și sigură. Cred că până și cerșetorii au mândria meseriei. Îi și văd scuipând a lehamite și autosuficiență “profesionala”: “Ptiu! Cât de ușor îi faci pe ăștia!”

Articol preluat de pe www.portalhr.ro. Puteţi citi aici articolul în întregime.