Mama și tata. Sau despre porturile pe care le numim „părinți”

Câteodată, însă, mai uiți cine ești, ce poți, ce meriți. Te-ai tăiat iar în oameni cu suflete ascuțite, ești iar pustiu, e iar un pic prea noapte. Și-atunci lași viața de om mare și te întorci la ai tăi ca un vas în port, după ce a fost zguduit de furtună: un pic sărat, un pic învins.

Arunci parâmele, te ancorezi în bratele lor la fel de deschise, doar ceva mai obosite și esti iar copil. Deschizi o paranteză în timp și te adăpostești o vreme la umbra lor protectoare. Poate plângi un pic, râzi cât poate sufletul să ducă, te scuturi de planuri și trăiești numai de-acum pâna la binele imediat.

Copil fiind, găsești putere să te mai naști o dată, să-ți faci promisiuni noi sau doar să-ți reînoiești vechile jurăminte, să-ți visezi din nou viața așa cum ți-o imaginai atunci, când erai un pui de cutezanță și nesăbuință.

E bine și liniste în port, dar știi și tu că nu pentru asta au fost construite vasele. Așa ca o iei din loc și viața iarăși, de coadă.

Copilul pleacă iar cum a mai plecat. Să descopere, să crească, să afle, să înțeleagă. Să trăiască lumină și-ntuneric și toate nuanțele dintre ele. Pleacă să se piardă și să se cucerească, să se doară, să se bucure, să uite și să creadă iar. Să se afle. Și, mai ales, să nu se resemneze.

Și știe că vasul ăsta are mereu o ancoră, iar portul lui e mereu acolo, ferit de furtuni. 

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă.