Kintsugi, arta japoneză a cicatricilor prețioase

S-a gândit că o să-și ducă inima din-nou-obosită pe picioare, cu loialitatea unui soldat bătrân - o mai făcuse și-n alte dăți. De ce s-ar îndoi acum? Să aibă puțină încredere, aceleași picioare au purtat-o de atâtea ori unde nu se gândise vreodată că o să ajungă: prin deșert la răsărit, pe maluri de mări și oceane, prin țări mereu însorite, prin orașe ploioase, pe stânci înalte sau șesuri depline, prin păduri nesfârșite, prin neputințe, deznădejde, universuri prăbușite, dar și prin fericire violentă, aproape cumplită, temerități nebănuite, zâmbete și alte asemenea locuri sfinte.

Răbdare, atât își cerea; bucuria o să se arate iar, doar știa (căci a avut norocul s-o afle la timp): morfologic, emoția aia face parte din gramatica ei de om. Uimirea, râsul, lucrurile alea mici la care se poate uita cu ochii mirați, ca și cum le-ar vedea mereu pentru prima oară – astea toate sunt bucată din ea, vin dinăuntrul ei, izvorul lor n-a fost niciodată în afară.

Fusese un om întreg și înainte de el. Nu l-a vrut ca să-i umple vreun gol - și le putea duce singură pe toate, o făcea deja de atâta timp; l-a vrut, cel mult, s-o țină de mână cât și-ar fi vindecat din rănile vechi, cât și-ar fi îmblânzit, frică cu frică, toate temerile. Credea și încă mai crede că iubirea poate ajuta oamenii să se salveze singuri. Că din ea se hrănesc și cu ea se repară toate durerile lumii. În definitiv, n-a vrut decât să îl iubească întreg, nu pe bucăți, acceptându-i cu tandrețe și întunericul, și lumina, și binele, și răul, deci deplinul dinăuntrul lui. Nu e niciun mister de descifrat în dorința asta menită să-i fie oglindă: e limpede că, de fapt, asta cerea ea pentru sine, așa și-ar fi dorit să fie la rându-i iubită.

Deși nu ai cum primi de la oameni mai mult decât sunt dispuși sau pot ei să îți dea, nici tu nu te poți mulțumi (altfel decât provizoriu) cu mai puțin decât ai învățat despre tine că ai nevoie. Și nu e niciun paradox aici, e doar cea mai simplă lecție dintre toate: avem dreptul la adevărul nostru. Fiecare are de ales.

Cu niște luni în urmă înainte de ziua aia, citise câteva cuvinte care-o prăbușiseră încă un pic pe interior: ”Toată viața ne bazăm din credință pe oameni, iar unii se dovedesc nisipuri mișcătoare. Mulți. Pentru unii dintre noi, cei mai mulți. Dormim în brațele lor și nu știm că ei nu ne pot duce.” S-a luptat cu ele zile la rând sfredelindu-i mintea ca o migrenă, n-a vrut să le dea crezare atunci. Nu venise timpul. Încă mai avea nevoie să își închipuie că există o șansă, chiar și milimetrică, să nu fie adevărate.

Azi zâmbește amărui, dar cu îngăduință și drag față de sine: nu a fugit niciodată suficient de repede din greșeli, n-a știut sau poate n-a vrut să se smulgă din ele. A încercat mereu să le-ndrepte, să le corecteze, să facă din ele ceva bun, să le picteze cu aur precum fac japonezii cu crăpăturile din vasele ciobite, când vor să-și aducă aminte că lucrurile vechi ori stricate pot fi frumoase. Și sunt, japonezii și arta lor au dreptate – înfrângerile, erorile, căderile adaugă istoriilor noastre, nu iau din ele.

A vrut să repare tot ce fusese greșit sau nedrept, ca și cum ar fi uitat pentru un timp că, nu, greșelile nu te definesc. Așa cum nu te definește nici succesul, nici bucuria, nici teama, nici curajul și nimic din ce e temporar ori particular ori limitat în spațiu sau simțire. Nu te definește nimic singular, mereu ești o sumă. O sumă teribilă de frici, de greșeli, de bucurii, de îndoieli, de confuzii și contradicții, de zâmbete, de însingurări și singurătăți, de întunecimi, umbre și lumini. E suficient doar să le sufli pe toate cu aur, iertare, înțelegere - or să se facă și mai frumoase.

În rest? E bine. Poate o să-și cumpere totuși blugii ăia cu pisici, o să continue să meargă sâmbăta la cinematecă, o să coboare din bloc în haine de casă pe sub geaca de iarnă ca să-și ia cafea la pachet și să se plimbe scurt pe lângă Ateneu. O să alerge dimineața în Cișmigiu și-n octombrie la Veneția, o să râdă alături de oamenii ei oricând și oriunde se vor găsi, o să meargă recunoscător-fericită spre birou, gândindu-se cât e de norocoasă că și-a întâmplat și libertatea asta. Va scrie tot dimineața foarte devreme, pe strada cu nume de filozof, în liniște deplină sau muzică de pian, ca să fie martoră cât mai des miracolului de fiecare zi: cel mai întuneric e mereu înainte de răsărit.

Ea e ea. Tot ea, adică. Doar și-a luat înapoi dreptul la propriul adevăr, așa cum o poate face oricând oricare dintre oameni. Nu revanșard cât din nevoia vitală de a-și fi din nou egali cu ei înșiși.

Ea e ea. O sumă de cicatrici, de-acum mai frumoasă cu una.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă.