Poveste cu vară, zmei și năluci

Vara aia cu năluci în geci grele de motor, samurai duioși, Camel fără filtru, vechi din '87 - mai bătrân decât mine, vinuri filozofale, pelinuri, minarete și moschei și muezini, dialoguri fundamentale despre rost dimineațalaprânzșiseara și oricând între ele, povești cu turcoaice, vase și marinari în jurul lumii, săbii japoneze, piloți pe cer și artiști care pictează șoselele în tușe de viteză.

Cu mers mult-mult pe jos și zgâit la lună, vorbind despre zei pământeni, unii dispăruți și nemuritori și irepetabili, despre eternul Nichita, despre Senna – singurul, despre Waters, Gilmour, Keith Jarett și concertul lui ireal de la Koln. Cu cafele în dimineți foarte devreme, versuri recitate la beții și filozofări inutile și totuși necesare.

Cu reverii despre deșerturi, mai ales cele dinăuntru, despre demoni, frici și temeritate, despre ce facem cu ele și ce rămâne în urma lor, și în rău, și în bine. Vara aia care s-a trăit pe fundal de Editors, Arctic Monkeys și Depeche, Pink Floyd la Pompei, Marillon, Peter Gabriel, Beth Hart. Vara aia în care, cu ochi dârzi și blânzi, un bărbat mi-a cântat deodată cu Garou, în rol de Quasimodo, lui Belle: Quand elle danse et qu'elle met son corps à jour, tel un oiseau qui étend ses ailes pour s'envoler.

A fost vara cu primele alergări-monolog și primii kilometri lungi, aproape nesfârșiți, făcuți înăuntru mai mult decât în afară, vara-n care am învățat să-mi placă romul simplu, fără gheață, și să-mi dau voie să râd așa cum îmi vine, cum până atunci știusem mai degrabă să plâng: mult, întreg și sincer, din toți plămânii, fără jenă, fără teamă.

“Bărbatului care a pus basul în piese”, i-am scris pe un bilet, după noaptea în care m-a învățat să ascult sunetul ăla grav și specific, repetând insistent cu ochii bulbucați auzi!, auzi!, auzi!, l-ai auzit?, nu există muzică fără bas, ascultă!, ai auzit?, ia-auzi-l!, n-ai cum, cum să nu îți placă! Da!, aud, aud, nu mai fi nebun că poate rămâi așa, și iar râdeam. De atunci pot auzi basul în orice piesă.

Năluco, îmi zicea când îl tachinam că-mi place doar rosé-ul, o să-ți bag vinul roșu în carne. Poate am să te las, îi răspundem alintat. Și eu râdeam, și el râdea, și noi râdeam.

În nopți ca alea, când eram liberă doar să fiu și nu trebuia decât să exist așa cum sunt, am început să-nțeleg dincolo de ce se arată, un pic mai departe de suprafață, să pricep cu inima când nu-mi mai ajung ochii ori urechile. M-am bucurat teribil să aflu despre mine că pot să fac asta.

În alte dăți, mă sfredelea scurt cu privirea lui magnetică. Pentru o fracțiune de clipire, vedeam cum se decantează în ochii lui gândul că la un moment-dat o să plec. Ne uitam unul la altul un pic amari: știa și el că știu la ce se gândește. Zâmbea ușor întunecat, chinuindu-și puțin colțul gurii: năluco, năluco… Nu știu cum, dar asta nu ne împiedica niciodată să facem și mai multe, să ardem și mai exploziv, să plecăm, să venim, să râdem, să trăim mult și totul, cu un soi de lăcomie. Timpul nu avea să aibă răbdare cu noi – știam amândoi asta, așa că de ce să-l irosim.

Da, aia a fost vara, singura dintotdeauna, în care, ca niciodată, mi s-a dat mult și mi s-a cerut puțin. Sunt aici, îi ziceam uneori, azi sunt aici, e tot ce pot să promit. Știu că e puțin. Dar e tot ce am. Și împart cu tine.

Nu am înțeles cum sau de unde, cu toate astea, putea să mai facă încă un pas înspre mine. I-am zis mereu că el nu e un om ca toți oamenii.

După ani întregi în care mă obișnuisem să (mă) dau, chiar și cu riscul de a rămâne fără (mine), Zmeul ăsta al meu m-a învățat să (mă) primesc. Și nu mi-am dat seama până atunci, în vara aia, câtă nevoie aveam să mă ajute cineva să pricep asta.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă.