Dor lunile

Te poate durea martie, spre exemplu. Pentru c-ai primit odată, de la un băiat-nesăbuit, căpșune în loc de mărțișor, pe care le-ați mâncat în semi-întunericul unui bar de pe lângă Piața Romană, unde ai băut rom și el, whiskey de bogați, vechi de nu-mai-știu-câți ani ceruse.

Sau pentru că era martie-dimineață, când ai plecat la mare, iar acolo te așteptau plaja goală și un fort. Te-ai așezat pe podeaua aia de dușumea umedă, bălăngănindu-ți picioarele în afară, și-n timp ce priveai mesmerizată arhitectura mereu schimbătoare a valurilor, ți-ai înmuiat tâmpla pe un umăr care abia aștepta să te primească.

Ai aflat atunci cât de ușor se poate locui într-o tăcere, cum pot vorbi între ele gândurile a doi oameni, fără ca niciunul dintre ei să rostească vreun sunet. Fusese prima oară când crezusei cu adevărat, stupid de sincer, aproape copilărește, că sunt oameni care vin înspre tine de dincolo de timp și te pot conține întreg.

A fost prima oară când ai privit dintr-o îmbrățisare neîntreruptă, când marea, când soarele, așezate diametral opus. Te ținea strâns și vă roteați în jurul axei îmbrățișării ca să schimbați pe rând perspectiva. Nu te mai gândisei, până atunci, de-o mică veșnicie, la versurile alea triste care te înfriguraseră în adolescență:

„Unii te văd numai pe tine,
Alții mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zari deodată
Și nimeni nu îndrăznește să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuți amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate”

… și credeai că uite, poeții se mai înșală, iar tu, în sfârșit, ai găsit cheia și totul este de fapt atât de simplu, aproape rudimentar: oamenii pot fi compleți împreună, e nevoie doar să stea îmbrățișați.

N-ai știut că te pot durea lunile la fel cum te dor uneori părțile bolnave din tine: un dinte stricat, degetul mic de la piciorul cu care te lovești mereu de pat, urechile, când ai otită.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă.