Ora la care răsare soarele

E primul răsărit care-i găseşte pe-un mal de Mare Neagră cu nisip scârțâindu-le sub picioare. Şi ea se bucură. Şi el se bucură. Fiecare de bucuria lui şi împreună de bucuria celuilalt. Aleargă nătâng spre mare, fac poze, sunt doi și în lumea lor, necontând câți alti oameni le sunt primprejur.

Râd mult, gălăgios, din toți plămânii, iar râsul lor sperie ploaia. Toate prognozele meteo, alea care anunțau averse neîntrerupte, sunt date peste cap. Le e firesc împreună. Şi minunat de bine. Se miră, se bucură, se au. Şi râd. Râd. Râd.

Cu câteva ore în urmă, la petrecerea pentru care veniseră, când dansau înghesuiți în agitația și gălăgia firești pe un ring de dans, el îi arătase de nicăieri ceva pe telefon: o anumită oră, un anumit număr de minute. În prima clipă s-a uitat nedumerită, nu înțelegea ce-i indică pe ecran. Apoi, a priceput: era ora la care urma să răsară soarele. L-a privit lung, cu încântare, pironită de verdele zâmbitor al irișilor lui din care nu s-ar mai fi desprins: el chiar ținuse minte că-i povestise ce liniște simplă și întreagă o inundă când se uită cum se nasc zilele din mare.

În aproape-dimineața aia s-a îndrăgostit încă o dată de el. Ca în fiecare zi de până atunci în care se trezise lângă el. Şi, deşi noaptea n-o dormiseră, căci o dansaseră, ea s-a... trezit... totuşi alături de el. S-a trezit ceva înăuntrul ei, asta e sigur. Un vis nebănuit, un sens neştiut, o altă viață poate.

Când, urmărind cerul arzând, respirau unul în brațele celuilalt şi-i asculta inima - lub, dub, lub, dub, lub, dub - s-a mai auzit ceva, un sunet fin, imperceptibil urechilor, dar nu mai puțin adevărat. Ea a ştiut atunci că-s zidurile ei, care se dărâmau. Şi cărămizile alea, pe care şi le aşezase cu sfințenie în jurul sufletului, în toate lunile de dinainte, se prăvăleau acum ruşinate. El nu ştia, dar la picioarele lui, o cetate tocmai îşi depusese armele. Cucerită, fără să fi fost măcar asediată.

Hand over your heart, let's go home. Şi s-a dus. Cu el, oriunde, cu ochii închişi. Şi inima larg deschisă.

Au trecut, din dimineața aceea, zeci și sute de răsărituri. Însă ea n-a mai uitat niciodată, de atunci, că, în 30 aprilie 2016, într-o sâmbătă, soarele a răsărit la 06:08.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă.