Există și locuri de unde doar se pleacă

La o săptămână după cearta aia în care plecase din casă, de groază că, dacă mai rămâne chiar și o secundă acolo, n-o să se mai poată desprinde niciodată, s-a dus înapoi, ca un condamnat spre ghilotină, să-și ia lucrurile. Se oferiseră prietenii s-o ajute. A refuzat. Se pedepsise să facă asta singură, de parcă smulgerea din iubiri cât încă iubești ar fi o crimă. Nu e, poarte ar trebui să fie.

Erau ultimele zile de ianuarie, afară răsărise, neașteptat, soarele, iar în ochii ei, privirea omului care crede că a pierdut tot.

Trecuse demult de ora 10 când a intrat cu inima strânsă în apartamentul acela unde au fost cândva cei mai fericiți. Lumina scălda totul ca și cum ar fi fost doar o dimineață banală, deși nu era, cum ar fi putut fi? Înăuntru puțea a liniște învechită - era liniștea aia stătută dintre ei pe care ajunsese să o deteste. Liniștea deșertică, unde nu mai creștea nimic, liniștea-de lut, care îngropase tot ce nu își mai puteau spune, liniștea-gol. Nicăieri, niciun semn, nicio tresărire, niciun rest de gând. Nimic să-i arate că, în săptămâna aia în care fusese absentă, ar fi așteptat-o, c-ar fi sperat să vină, că i-ar fi dus dorul cât a lipsit. Totul, septic și perfect ordonat – nimic nelalocul lui, parchetul lucitor, gunoiul dus, hainele împăturite. Ca și cum acolo n-ar fi trăit nimeni.

O curentau vag mici amintiri ori de câte ori dădea cu ochii de lucruri, locuri, colțuri – miroseau toate a fericire putrezită, trecută, imemorială aproape. Se amesteca prezentul cu trecutul într-un joc de umbre și lumini, care devenea tot mai absurd.

De pe o masă, râdeau fericiți într-o fotografie înrămată, semn al altei vieți pe care o împărțiseră cândva. A pus-o cu fața în jos: nu-și putea strânge lucrurile, cu ei doi, cei din imaginea aia - cei care încă nu știau că aveau să existe ziduri, plecări, dragoste goală - privind finalul grotesc al relației lor. S-a gândit că iubirea lor, așa cum a fost atunci, ar fi meritat, poate, o moarte mai demnă. Sau poate nu, în definitiv, amândoi au fost niște lași.

În dormitor, cartea ei, începută cu puțin timp în urmă, se odihnea pe noptieră, deschisă unde rămăsese cu cititul, ca și cum totul ar fi putut fi reluat oricând de unde a fost întrerupt – i s-a părut o minciună, nimic nu poate fi reluat cu adevărat, în același fel, niciodată, odată ce a fost pus, chiar și temporar, pe pauză.

După ce a închis cartea și-a întors-o cu coperta în sus, s-a dus să deschidă ușa de la balcon, ca să intre prin ea puțină viață: claxoane, voci, frig - orice să tulbure liniștea și golul ăla adânci ce înghițeau totul precum face înserarea cu zilele, când le transformă în nopți.

N-a putut gândi prea mult.  A început să-și strângă lucrurile fără grabă și să le arunce mecanic în pungi mari de pubelă – învățase mai demult că așa se pleacă cel mai ușor din iubiri: cu inima țăndări și totul îndesat fără noimă, ca pe niște gunoaie inutile, în saci suficient de groși cât să care și tristeți, și șosete, și rochii, și amintiri râncede, și bucurii odată înspăimântător de frumoase, și viitoruri inexistente, și dragoste multă și degeaba, care n u mai folosește nimănui. A început să le care. Din sufragerie - pe hol, aproape de ușă. Apoi pe casa scării. Apoi în lift, până la parter. De acolo mai departe înspre mașina ce trebuia să o ducă înspre o altă viață, una pe care nu și-o dorise, dar pe care n-avusese cum să nu o aleagă.

Pe undeva, inconștient și stupid, spera ca drumurile alea segmentate să nu se termine niciodată, să se prelungească la infinit. Să rămână un etern Sisif, erou absurd, care urcă și coboară pungi de gunoi și cutii, cărându-și în ele viața și ființa toată, cu care fix în clipa aia nu prea știa ce o să facă.

Și-ar fi dorit, dar n-a putut plânge. Înțelegea totul, nu simțea nimic. Încercând să ordoneze cumva haosul ăla țesut din liniște turbată și gol, în care se temea că-și va pierde mințile, și-a continuat neobosită drumurile, numărând-și și înregistrându-și mai departe, cu religiozitate aproape, pas după pas, gest după gest.

Unudoitreipatrucincișaseșapteoptnouă... Din sufragerie lângă lift – 10 pași mari la dus, 10 pași mari la întors. Blochez ușa liftului cu o cutie apoi mai fac încă 4 pași de lângă ușă până în lift. Patru pași dus, patru pași întors. Până coboară liftul cele 10 etaje, număr pungile de gunoi pline cu de toate - câte au încăput acum, câte mai sunt. Blochez iar ușa și scot din lift pungile, una câte una. De acolo, 21 de pași, trei scări și grijă când cobor sau urc bordura – bizar, ar trebui să mă doară degetul cu care m-am împiedicat de ea mai devreme, de ce nu mă doare?

O zi sau două mai târziu – era deja început de februarie, a fugit din oraș câteva zile pe un mal vântos de Mediterană, să vadă apă, să își odihnească ochii obosiți de neplâns pe verdele infinit al mării. S-a întors la fel de amorțită și-o vreme și-a propus doar să respire – atât, nu e nevoie să faci altceva, își zicea. Ieși din casă, du-te la birou, fă-ți treaba cât poți și respiră. Și-a respirat. Oră cu oră, zi după zi, ca o umbră care își poarta ființa și neființa de colo până colo. Când nu lucra sau nu era cu oameni, adormea ca un narcoleptic, căzând în somnuri grele, adânci ca niște mici morți, fără vise, fără orizonturi, fără treziri intermitente. Corpul îi cerea mereu somn sau poate era mintea cea care îi cerșea, de fapt, stare aia de neconștiență.

După vreo lună, când peste oraș s-a lăsat iar zăpadă nesfârșită, viscol și ceață, s-a dezghețat ea. Prin inimă au început să sape șanțuri șuvoaie de emoții - tot ce nu putuse să simtă până atunci. A revenit violent la viață ca după un somn lung și greu. În după-amiaza aia, când s-a trezit de parcă ar fi dormit ani, a înțeles tristețea sfâșietoare pe care trebuie să o fi simțit omul din Tinerețe fără bătrânețe..., când s-a întors după ani de pribegie, tot tânăr, la casa unde nu-l mai aștepta nimic. Muriseră toți ai lui, așa cum și pentru ea, murise o viață, un univers, o altă lume.  Era deja martie și pentru prima oară mintea ei putea să cuprindă pe de-a-ntregul cruzimea absolută, greu de purtat, a acestui adevăr: ei, așa cum au fost, nu mai erau, n-o să mai fie - și ce bine că era așa.

A deschis geamul, a inspirat adânc tot ghemul ăla de emoții amestecate, pe care nu reușea să le deslușească prea bine, și s-a uitat în zare. Și orașul, și ea obosiseră de atâta iarnă. Dar pentru că, în sfârșit începuse să simtă, nerămânând piatră cum se temuse, putea să înțeleagă: o să vină și primăvara. Mereu vine.

Știa și ea, căci învățase și asta demult: nu pornim mereu la drum pentru că vrem să ajungem musai undeva. Uneori plecăm doar ca să lăsăm în urmă. Locuri, oameni, vieți. Acestor plecări le-am putea spune, fără să greşim prea mult, fugi. Privite aşa, par gesturi ireversibile de laşitate. Un pic mai târziu, însă, le vedem pentru ce sunt de fapt: o altă formă de curaj, nu neapărat nebun, cât necesar. Căci, de fapt, toate drumurile duc undeva şi oricât sau oriunde ai fugi, ajungi să te trezeşti sigur mai aproape de tine.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.