Intermezzo între două ierni lungi

Ne umpleam plămânii cu liniștea ce se juca între noi, poate ni se întâlneau gândurile într-un alt univers, poate nu era nevoie. Era de ajuns că ni se amestecau încet tăcerile și se cuibăreau în urechi.

Îmi respirai în păr, în cap, la un moment-dat, direct în suflet. Ajungeam să inspir aerul expirat de tine și simțeam că te respir, în fapt, direct pe tine. Că-mi circuli blând prin vene, de la ventriculul drept, prin trunchiul pulmonar, ramnificațiile lui și fiecare alveolă, până înapoi la atriul stâng - așa cum ne-au învățaț la școală că se-ntâmplă circulația mică, aia care curăță inima.

N-apăsa nimic, nicăieri, eram la fel de ușoară ca molecula unui gaz inert. Mă părăseau fricile, ieșeau dinăuntrul meu exact cum plămânii mei, pe care-i simțeam plini de tine, eliberau nepăsători dioxidul de carbon. Rămâneai doar oxigen.

M-am mirat că nu mă dai la o parte. Ba chiar că, cu grijă tandră, mâna ta îmi înlănțuie gâtul și gândul, și mă pupi ușor și tulburător pe cap. Și cumva direct pe suflet.

În momentul ăla, pot să jur, m-am simțit infinită - exact ca-n scena aia din The perks of being a wallflower, pe care o revăzusem de atâtea ori cu niște ani înainte, dar abia atunci reușeam să-i pătrund într-adevăr sensul.

Și m-am îndrăgostit iar.
Tot de tine.

De data asta, să ai mai multă grijă de fluturii mei,
te rog.
Să nu-i mai schilodească urâtul,
neprimăverile,
fugile, fricile,
gândurile amare,
durerile serbede,
ușile și sufletele-nchise.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.