Tempo printre nume și anotimpuri

În poza asta la care mă uit acum, de exemplu, era foarte vară, înăuntru și afară, iubirea se dusese să stea la coadă la baie, eu mă jucam cu fericirea din ochi. Mi se părea că-mi vine bine.

Între timp mi-a crescut înapoi părul, s-au descoperit alte planete, au murit niște zei, mi s-a pus un nume nou pe care nu m-a strigat încă omul mic care mi l-a dăruit - mătușă, la fel cum am pierdut câteva denumiri vechi - urechile s-au dezvățat să le mai creadă.

Au venit și-au plecat o toamnă, încă una, o iarnă și încă una care nu se lasă dusă. Între ele s-au mai scurs o vară, o primăvară, râs, liniște, câte mirări am reușit să număr, ezitări, niște luciditate - nu suficientă, dar când e de ajuns? - multă confuzie, căutări fundamentale, întrebări cu răspunsuri, altele cu-o tăcere absurdă, aproape insuportabilă, în loc de replică. S-a întâmplat viață, în rezumat.

Ce rămâne, întrebați? Tot și nimic. Tot ce iubești de ajunge să te doară, tot ce se încheie cu “la revedere” sau “pe curând”, tot ce are cât de puțin din sufletul tău. Tot ce ai primit cu sinceritate, tot ce ai dat limpede, fără să te întrebi cât îți mai rămâne. Tot ce te-a construit, nimic din ce nu mai poți să fii.

Anotimpurile vin și pleacă și nu seamănă niciodată absolut între ele, deși poartă aceleași nume. Exact ca noi, oamenii, până la urmă.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.