A fost odată vară

A mai trecut un an, a mai venit o vară. Într-o zi, s-a oprit brusc dintr-un râs, ca într-un stop-cadru, căci a conștientizat că râde iar netulburat, cu tot ce e, aproape sălbatic, aproape nefiresc de întreg. Și cu gândul ăsta în cap a început din nou să râdă.

Cele mai banale gesturi deghizează uneori cele mai mari victorii. Și de ce n-ar fi fost puțin mândră? A fost dincolo, în tristețe adâncă, în disperare, în furie, și s-a putut întoarce ca să mai fie iar îngrozitor de vie, fericită și liberă de orice umbră.

Banalitatea supremă. Vara, durerea, fericirea, toate trec. Chiar și cele de netrecut, mai ales ele. Toate se cer, însă, consumate până la isprăvire. E păcat de moarte să-ți trăiești - lumina, întunericul, ce o fi - fragmentar. Căci ce altceva e irosirea-ți, nu tot un fel de moarte și ea?

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.