O revelație aproape banală

Mă bazam pe toate regulile astea și îmi duceam liniștită viața între pilonii lor. Ce să mi se întâmple rău când eu sunt, iată, un om atât de... și atât de... .

Dar vine un timp când vezi regulile astea pentru cât sunt de goale și insuficiente. Vine întotdeauna și prăbușește absurd orice redută construită de tine în afara ta.

Degeaba vei fi fost bun, degeaba vei fi fost blând, degeaba nu vei fi rănit pe nimeni, degeaba. Nu vei fi trăit până atunci decât degeaba. Pentru că, dintre toți oamenii, de toți ai avut grijă. Numai de tine, nu.

Timpul ăsta nu iartă - mereu vine. Câteodată devreme. Din fericire, niciodată prea târziu.

Și te învață ce nu te-ai lasat nicicând învățat: vezi și de tine. Ascultă-te. Ajută-te. Iartă-te. Iubește-te. Fii corect, dar blând cu tine, chiar și când greșești. Sau mai ales atunci. Masca de oxigen pune-ți-o ție mai întâi.

Niciun om îngenuncheat nu-l va putea ajuta pe altul căzut să se ridice. 

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.