Simplu, tulburător, veșnic

Au lenevit râzând după ce s-au amestecat unul într-altul, umblând, iar, dintre așternuturile răvășite, printre gânduri, răni, amintiri din trecuturi îndepărtate. Și-au îmbrățișat reciproc durerile, și-au sărutat cicatricile, și-au iertat păcatele. Când au vorbit despre frici, ele s-au speriat, au plecat și i-au lăsat mai liberi și mai ușori.

Ea a făcut duș și s-a întors răcoroasă în pat.

- Ești mai curată decât mine. Și s-a întins să o muște de obraz, ca să aibă motiv s-o pupe apăsat când se plânge că a durut-o. Ce dulce chin.

S-au dat jos din pat undeva spre amiază. Noroc că li s-a făcut foame, riscau să trăiască o viață îmbrățisați printre cearșafuri.

A făcut și el duș și-a venit apoi - un zâmbet cu părul ud și ochii limpezi - s-o pupe cât ea își mutase lenea din dormitor pe canapeaua din sufragerie. S-au mai hlizit un pic gâdilându-se, apoi ea a coborât să ia pâine și unt sărat, cât el a spălat vasele și i-a pus un ou la fiert.

L-a scos ea, la întoarcere, după 4 minute și 45 de secunde de când a început să fiarbă apa, să fie moale. A fost.

După ce și-a terminat micul dejun, a făcut cafea, cât ea încă mai mânca uitându-se la cer. Nu se sătura niciodată să privească albastrul ăla nemărginit și norii care se jucau grăsuni deasupra Herăstrăului. De la etajul 10 lumea i se părea mereu mai frumoasă.

Ea a pus cafeaua în cești și i-a păstrat-o lui pe aia cu mai mult caimac.

- Închide muzica, să fim numai noi doi, i-a zis înainte să se așeze unul lângă altul pe canapea, cât ea încă se mai învârtea de ici-colo prin casă. I s-au înmuiat genunchii - s-a simțit, într-un fel întreg pe care nu-l mai trăise niciodată, iubită și, mai ales, chemată.

Au stat pe rând la mângâiat, unul cu capul în poala celuilalt. Alte zâmbete, alte povești, alte inimi vorbindu-și tete-a-tete.

Din exterior, ar fi putut părea o duminică banală. Și ce ar fi rău în asta? Nu fug de banal, căci știu c-ar însemna să fugă de viață. La fel de sigur știu că, dacă vor socoti vreodată că s-au ținut în brațe de 1.320.458 de ori, asta n-o să-i împiedice nicicum să-și dorească și a 1.320.459-a îmbrățișare.

Nu fug de banal acum că au văzut: cu cine trebuie, și dusul gunoiului e bucurie. Și, poate că, de fapt, chiar caută rutina. Mai ales când au aflat că rutina poate fi și despre râs, cafele pe canapea în miezul zilei și îmbrățișări din care nu mai vrei să te desprinzi.

Chiar dacă nu au făcut nimic ieșit din comun, în duminica aia, lumea a fost foarte frumoasă. Totul le părea simplu, tulburător, veșnic.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.