La răsărit

În viețile noastre se pleacă, se vine, apar oameni, pasiuni, perspective noi, la fel cum dispar contexte, se sfărâmă universuri, se înlocuiesc paradigme. Iubim, disprețuim, suferim, pierdem, regăsim. Uităm. Visăm. Împlinim. Abandonăm ca să putem începe iar.

Dar există această constantă: să ne reunim măcar o dată la 12 luni, vara, ca să râdem de viață, la fel cum și ea râde adesea de noi. Iar zilele alea, de obicei două, pe care le hohotim împreună, sunt un soi de panaceu. Căci, cumva, la fiecare despărțire de ele, lumea e la fel de complicată, dar măcar puțin mai frumoasă. Și la fiecare final știu, căci am norocul să aflu mereu: prietenia face orice absurd îndurabil.

Singurul drum corect e cel care ni se deschide în față și nimic nu ne sperie cât să ne oblige să rămânem pe loc, mai ales când știm: orice s-ar întâmpla, important e să râdem la răsărit.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.