Un om ca o sumă de gânduri

Nu uit, n-am uitat. Orice zi le poate aduce pe oricare. Ți-ești dator doar să-ncerci. N-ai garanții că le vei duce bine. Și poate că asta e și frumusețea, și singurul adevăr. Să nu știi. Doar să pui pas după pas, sperând că vei ajunge tot mai aproape de tine.

*

Propria-ți minte e cel mai frumos și cel mai cumplit loc în care să te pierzi. Iar dacă nu te rătăcești niciodată, chiar și în capul tău, înseamnă, poate, că nu explorezi destul.

*

Sunt iar în tren pe un drum pe care l-am parcurs de sute și sute de ori, iar n-am prins loc decât în picioare, așa că stau din nou pe jos, sprijinită de ușă. Îmi ridic din când în când ochii cât să-i arunc peste copacii desfrunziți - mulți, dar cumva singuri - și mă gândesc la ce ne-au tot zis cei dinaintea noastră: viața e făcută din zile, toate zilele sunt egale, însă niciuna nu se repetă, oricât ar seamăna cu o alta.

*

Ciudat, nu? Până am învățat să mă locuiesc, nu mă simțeam nicăieri acasă.

*

o să te rătăcești și o să te găsești de nenumărate ori
pe drumul ăla al tău.
tu doar continuă să mergi.
în schimb, lasă totul să se ducă,
numai așa o să vezi ce rămâne.

*

Mă uitam în gol, din spatele ochelarilor de soare, la vijelia de trecători și la toate viețile alea pe care n-o să le pot trăi și nici măcar cunoaște vreodată, și mă întrebam de ce să te temi de singurătate, singur poți fi și printre oameni.

*

Azi toate drumurile sunt lungi şi zâmbetele, triste. Nu-i nimic, îmi spun. Nu-i nimic. E doar o zi posomorâtă din viaţa mea. Din viaţa mea fericită.

*
Mă prăjeam la soare pe scările Universității, în așteptarea unui autobuz care uitase să vină, și mă gândeam că există frumusețe în incertitudinea aștepării. Când nimic nu e sigur, orice e posibil.

*

Trecusem și azi prin Cișmigiu să verific dacă au explodat copacii a flori, miroasea numai a viu și viață, și mă gândeam că nu poți grăbi nimic din ce nu se lasă grăbit și că Nora Iuga are, ca întotdeauna, dreptate: nici omul, nici natura, n-au intenția. Intenția e a drumului.

*

Coborâsem să îmi iau cafea și, în plimbarea de fiecare sâmbătă prin cartier, ajunsesem pe lângă aprozarul de pe Academiei. Eu mă gândeam aiurea la oameni și nevoia noastră de certitudini, ei aveau căpșuni. Le-am fixat roșul cu privirea, în capul meu a înflorit timid primăvara și o sinapsă mai târziu, într-un salt cum numai mintea știe, m-am găsit printre cireșe. Degeaba căpșuni. Dacă e vorba de certitudini, abia când încep să se coacă cireșele, am curajul să cred cu adevărat că ne ducem spre soare și că anul nu mai poate da înapoi. Că ne îndreptăm sigur către o lume mai bună, scurtă cât un anotimp.

*

Stăteam azi pe un scaun la bancă, așteptându-mi rândul, și mă gândeam că unii oameni se întâlnesc doar ca două drumuri care se îmbrățișează preț de o răscruce și-apoi fiecare curge întortocheat mai departe.

*

Oraşul ne încape pe toți. Pe cei râzând, care fugăresc noaptea în căutarea unui pahar de vin roşu. Pe cei care-şi abandonează iubirile pe caldarâm. Pe cei veseli, pe cei trişti, pe cei care se plimbă singuri ori pe cei care merg câte doi, îmbrățişați. Tineri, bătrâni, gălăgioşi, sinceri, amețiți sau îmbătați de prea multă luciditate. Trecem şi ne trecem, dar poveştile, ele, singurele rămân.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.