Poate că, totuși, nimeni nu se salvează singur

Dar câteodată e și frica asta, care apare ca de nicăieri și mușcă înfometată. Își simțea inima bătând în afara limitelor corpului ei și asta o speria teribil. Nu-mi mai aparțin, se gândea aproape cu groază. Sunt toată iubire pentru omul ăsta. N-o fi nesăbuință? Nebunie?

Se simțea așa vulnerabilă c-aproape ar fi putut plânge. Sentimentul ăsta îi apăsa sufocant pe torace. Ar fi vrut să-l scoată de acolo și să i-l arate. Dar cum să-i zică asta? Te iubesc și mi-e frică să te iubesc atât. Cum ar fi putut să explice? Ce să explice?

Mai târziu, în mașină, și-a găsit curaj doar cât să-l întrebe alintat, în modul ăla al lor care le plăcea amândurora și cu care se jucau cu rândul:

- Când ajungem acasă, o să mă ții în brațe și-o să mă mângâi?
- Da, iubito.

Avea nevoie să stea la el în brațe și să înțeleagă din mângâierile lui, ca-n atâtea alte dăți, că el nu o să îi facă rău. Să-și aducă pe rând aminte că poate să creadă în el, că e în siguranță. Că bărbatul ăsta i-a sărutat o dată glezna, că bărbatul ăsta o caută noaptea în somn, să o țină în brațe, că o îmbrățisează până la suflet, că nu se simte nicicând mai ocrotită decât în brațele lui. Că îi lasă mereu ultima bucățică de ciocolată sau ultima gură de cafea, că îi pupă fruntea cu drag, că îi mângâie părul ca s-o liniștească.

Pe drum îl privea conducând. Îi mângâia ceafa, să-i simtă pielea pe degete. E același. E tot el. Nu, nu trebuie să se teamă. Rațional, știa. Dar cumva, teama aia, aparent inexplicabilă, aproape tâmpită, nu ceda la argumente. Nu știa niciodată exact ce-o provoca: poate ezitările lui aproape imperceptibile, dar dureros-evidente, poate distanța aia care se căsca dintr-odată între ei, ca și cum ar fi fost, preț de câteva respirații, despărțiți de câteva galaxii, poate felul cum absentau câteodată ochii lui și gândurile care îi întunecau privirea, despre care nu îi povestea niciodată nimic .

Frica a însoțit-o până acasă. S-a pus între ei în pat și-a îmbrățișat-o înaintea lui, așa că a dormit greu și puțin, apăsată de parcă-ar fi purtat toată suferința lumii pe piept.

Abia a doua zi, spre seară, a reușit să o dea la o parte. A fost nevoie de vocea lui, iar moale, iar blândă, iar iubitoare. Privind-o iarăși în felul acela al lui, minunat când îl simțea sincer, ea a înțeles din nou din ochii lui tot ce trebuia.

S-a gândit atunci că poate dragostea asta pe care o simte pentru el o va ajuta să se salveze de ea însăși. O va vindeca de frică. Frica cu care trăiește de atâta timp și pe care n-are decât uneori curaj să și-o recunoască: că nu e suficientă pentru a fi iubită. Și fără frica asta, pe care, iată, n-o poate ucide de una singură, ca pe celelalte, va fi în sfârșit liberă.

Meditând la asta, descoperă că, de fapt, cel mai curajos lucru din lume pe care-l pot face oamenii nu e să-i iubească pe alții (asta e chiar simplu), ci să se lase iubiți de alți oameni.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.