Ne dor plecările

În ziua plecării, m-am trezit foarte de dimineață, am ieșit pe afară să beau cafea înainte să mă pregătesc de birou și am râs împreună cu ea pe chat-uri până s-a îmbarcat. Deși vorbeam deja despre plecarea ei de niște luni bune, abia atunci, în clipa aia, mi-am dat seama că ea chiar p.l.e.a.c.ă. Adică, gata, a plecat. Să te mai duci pe la casa mea, să fumezi pe scaunul meu, mi-a scris înainte să decoleze. Lumea mi s-a părut dintr-odată foarte pustie, de parcă se golise, în câteva clipiri, de viață. M-am mai plimbat un pic printr-un soare blând de octombrie, pe drumul înapoi spre casă am cumpărat toate florile unei bătrâne și cu ele în poală m-am așezat pe scările de la bloc.

Acolo m-am gândit la toate drumurile alea de 10 minute dintre apartamentele noastre, pe care n-o să le mai fac prea curând, cu ea așteptându-mă în ușă, la capătul lor. Ca să mă scutur de gând, m-am ridicat, m-am dus sus, am curățat florile și le-am îndesat în toate vazele pe care le-am putut găsi prin casă. Frumusețea lor mi s-a părut mai frumoasă în ziua aia - poate că văd mai limpede cu ochii plânși.

Când a revenit în țară, pentru o vacanță de câteva zile, ne făcuserăm planuri pentru weekendul pe care îl petrecea aici. Și dacă ne vedem, și dacă nu, eu tot o să plec, mi-a scris luni dimineață, după ce dispărusem complet de pe radar ultimele două zile. Abia atunci înțelesesem ce ea înțelesese deja: încercasem să mă despart de ea, înainte de vreme, ca să mă doară, credeam eu, plecarea ei mai puțin. Sunt supărată pe oameni, pe viață, pe mine, pe tine, i-am zis. Știa. Trebuia să plece iar, fix atunci, în perioada aia, când aș fi avut cea mai mare nevoie de ea.

A treia oară când a venit pentru alte câteva zile, la final, în ultima seară, ne-am privit până am tras ușa liftului după mine și încă un pic după aceea. Avea ochii moi de mâhnire, nu mai era la fel de încrezătoare ca primele dăți, știa deja la ce însingurare se întoarce. Îmi rămăsese privirea ei îngândurată agațată pe retină și-am pus-o pe repeat până am ajuns la parter. Apoi am scos telefonul, să chem un taxi și să mă prefac că viața merge la fel mai departe.

*

Tata e plecat și el de vreo 15 ani din țară. Pe un final de vară, acum vreo 7-8 ani (am încetat la un moment-dat să-i mai număr), a plecat și mama după el. În același an, se mutase din țară și Cristina, prietena mea cea mai veche. Nu mai știu cât a stat plecată, vreun an sigur, poate chiar doi. Ea s-a întors, ai mei sunt și astăzi plecați.

Zilele trecute a venit mama în țară pentru câteva zile. Ne-am despărțit luni dimineața, ea se ducea la aeroport, eu trebuia să ajung neapărat la birou, altfel aș fi condus-o până la controlul de securitate. Ne-am luat la revedere în Piața Romană. Mașinile treceau în viteză, oamenii zumzăiau încolo și încoace, iar în mijlocul lor, două femei lăcrimau în stația lui 783, într-o îmbrățișare din care niciuna n-ar mai fi vrut să se desprindă.

*

Ați putea crede că sunt obișnuită cu plecările. Și ar fi adevărat. Dar, deși învăț de jumătate de viață să îmi iau la revedere, nu pot spune niciodată că doare mai puțin. 

Nu-mi spuneți că se vor întoarce la un moment-dat, e o consolare firavă care nu stinge aproape deloc gândul că azi niciunul dintre ei nu este aici. 

*

În România, nouă oameni pleacă din țară în fiecare oră. Așa că lăsați-mă să visez azi la o lume în care oamenii pe care îi iubim nu pleacă niciodată prea mult, prea departe. Și, mai ales, să sper că vom putea construi o societate care ne va permite tuturor să muncim și să trăim decent aici.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.