Ziua în care am vrut să fiu pisică

- Hai, mamaie, că n-am timp să stau după tine!

Mă uitam pe geamul microbuzului când l-am auzit pe șofer plesnind cu asta într-o bătrânică gârbovită. Or fi fost câteva zeci de secunde  de când stăteam…? Nu știu, eu atunci aveam timp, n-am simțit oprirea. Bărbatul care stătea pe scaunul de lângă ușă s-a ridicat imediat și i-a întins mâna, dar ea avea capul prea jos ca să-l vadă. Parcă își certa picioarele, și nu i-a răspuns la gest. Asta l-a enervat de-a binelea pe șofer:

- Hai, tanti, dă-i mâna odată că stăm aicișea până mâine!

- Plecăm mâine, nu-i problemă, a zis bărbatul cu ochii la bătrânică, pe un ton jos care l-a amuțit pe cel grăbit. Pe moment, că n-a durat mult liniștea și iar i-am auzit vocea. Tot ridicată:

- N-am voie să stau mai mult de două minute în stație, la un coleg i-a tăiat bani patroana că a lălăit-o! Îmi pierd timpul!

- Lasă, omule, că ajungem, a răspuns bărbatul.

Și s-a făcut liniște.

Între timp femeia reușise să urce. Bărbatul nu i-a dat drumul până când a așezat-o pe scaunul lui, după care s-a proptit în spatele șoferului cu mâna strânsă pe bara de lângă el. Foarte strânsă, părea că or să-i iasă oasele încheieturii degetelor prin piele. După ce am pornit s-a aplecat la urechea omului grăbit și a stat așa un minut-două, nu mult, după ce s-a îndreptat de spate și s-a pus și el pe-un scaun.

Ah, ce-aș fi vrrrut să aud ca pisicile…! Aș fi știut ce i-a zis, nu-mi pierdeam timpul gândindu-mă la asta.