Un suflet are nevoie de granițe, dar mai ales de poduri

Încerc să citesc, ochii nu-mi stau locului pe carte, rândurile mi se amestecă în cap. Îmi tot vine să ridic privirea și să înghit cumva cu irișii lacomi toată întinderea asta de apă. N-am aflat încă nimic mai frumos decât privitul pe mare și felul în care toate valurile astea știu să iubească: se dau întregi nisipului, apoi pleacă lin, fără să rănească.

Liniștea se lipește de mine, mă acoperă, îmi intră în piele, în carne, se adâncește tot mai mult înăuntrul meu, până îmi ajunge în suflet, de sfârșim prin a ne confunda una cu alta – eu sunt liniște, liniștea devine eu.

Mă ridic încet, cât să nu îi tulbur Ancăi somnul, îmi iau geaca mototolită și o învelesc. Femeia asta, mereu puternică, mereu alertă, mereu gata să-și poarte de grijă, haiduca - cum îi tot zic, stă acum întinsă pe pătura asta albastră, complet vulnerabilă. Nu știu dacă am văzut-o vreodată mai frumoasă. Mă simt privilegiată că s-a lăsat în grija mea.

Mai devreme, înainte să adoarmă, o puneam să aleagă un număr la întâmplare, deschideam cartea la pagina astfel indicată și îi citeam din versurile pe care le adusesem după mine. Pragmatismul ei râdea de însuflețirea poetului meu prea trist și prea copleșit de tristețe: nu, nu, nu pot, ce e cu depresivul ăsta? Nici măcar nu-mi plac versurile astea albe.

Râdeam și eu cu ea: cuuum să nu-ți placă? Nu suntem singure, Ancuțo, nu vezi? Auzi-o pe asta... . Și îi citeam mai departe, la întâmplare, chicotind, ceva și mai trist, și mai tânguitor, și mai lăcrimos. Pufnește, râde cu ochi cu tot, apoi încet-încet, adoarme, căzând în somn la fel de lin cum cade și vântul.

O bucată de timp mai târziu se trezește. Vorbim puțin, dar esențial, și după asta ne cufundăm fiecare în cartea ei. Suntem fiecare cu sine și una cu alta și ne e bine. Din când în când, mai întrerupem liniștea cât să-i citim celeilalte ceva ce ne-a impresionat în vreun fel anume.

Restul e numai oameni și suflete:

Ei complică, vorbesc și văd.

Îmi fură somnul și tihna.

Și niciodată nu sunt ce sunt.

Eu îi recit din același poet portughez captiv în și captivat de tristețe, ea îmi citește, dintr-un psihiatru celebru, despre neuroplasticitatea creierului și despre cum corpul nu uită, de fapt, niciodată, nicio emoție. (Nu-mi dau seama pe loc, ci mult mai târziu, seara, când ajung acasă: amândouă îi citisem celeilalte același lucru, căci și poetul meu, și psihiatrul ei, ne vorbeau, fiecare cu alte alte cuvinte, despre reziliența incredibilă a omului în fața durerii și despre puterea relațiilor cu ceilalți, care ne pot răni în aceeași măsură în care ne pot vindeca.)

Anca îmi citește mai departe, o ascult, apoi mă las rătăcită în gânduri. Mă uit mai cu atenție la ea. E frumoasă și sinceră, complet prezentă. Nu-și dă seama că o privesc. Îi văd ochii imposibil de albaștri, ridurile fine, cuvintele care se rostogolesc unul după altul de pe buze. În clipa asta, fix acum, pare fericită. Ca și cum ar fi exact acolo unde și-ar dori și ar trebui să fie.

Și eu sunt.

Pendulez pe gânduri, iar în timp ce continui să o privesc și să o ascult, prin cap îmi apar într-o străfulgerare toate lucrurile, multe și amestecate și dureroase, pe care ni le-am povestit cu atâta sinceritate pe drumul încoace. E un pic de iad în fiecare dintre noi. Și dacă ne prefacem că nu ar fi - preferând să-l ignorăm, să-l acoperim, să fugim de el, să-l ascundem - la un moment-dat o să ne înghită.

Sigur. Există hăuri adânci și există granițe cu care ne putem, măcar temporar, delimita de ele, astfel încât să ne protejăm o vreme. Dar, în definitiv, trebuie să ne îngrijim mai degrabă de poduri. Către noi înșine și mai apoi către toți cei care ne văd dincolo de liniște, așteptări, judecăți ori proiecții. Poduri de pe care să ne putem privi și pe noi, și pe ceilalți, cu curiozitate și deschidere. Și cu soiul acela aparte de iubire, care îți spune, fără cuvinte: ești cine ești, simți ceea ce simți, iar eu sunt aici doar să te văd, acceptându-ți adevărul.

A fi obosește, a simți doare, iar gândul distruge, zice portoghezul meu preferat, când Anca termină de citit, iar eu mă întorc la cartea mea. Dar acum, fix în clipa asta, citindu-l, nu am cum să-l cred. Acum suntem noi două, singure și oarecum fericite, iar mașina ne așteaptă oricât în parcare. Avem marea numai pentru noi, lumina care pare că se scurge din interiorul nostru în afară (nu invers), momentul ăsta irepetabil.

Suntem aici – și împreună, și fiecare cu ea însăși – și e suficient. Nu ne mai trebuie altceva.

Micile povești pentru oameni mari sunt exerciții de sinceritate despre experiențe din viața mea sau a celor din jurul meu. Mai noi sau mai vechi, mai vesele sau mai triste, toate sunt, însă, autentice și reale, așa cum au fost trăite și înțelese de protagoniștii lor. Le scriu și le public, dând deci substanței lor o formă, cu gândul că și oamenii mari au nevoie de povești, pentru că ele răspund nevoii oricăruia dintre noi de a înțelege, prelucra și împărtăși sensul lucrurilor care ni se întâmplă. Le puteți citi pe toate cele de până acum aici.