Am văzut întotdeauna autoritățile publice dintr-un stat precum o stropitoare. Noi toți, prin taxele, impozitele și eforturile noastre, construim stropitoarea și o umplem cu apă. Și ea ar trebui să ude iarba, florile, micii pomi ce cresc în jurul nostru. Să înverzească valea și să ne dea, zilnic, viață.
Articolul continuă mai jos
Doar că-n lumea noastră, stropitoarea-i goală. Iar noi săpăm, iar și iar, gropi multe și din ce în ce mai largi, sperând să găsim apa de care avem atâta nevoie. În timpul ăsta, în jurul nostru, unele plante cresc mari, din ce în ce mai mari, tragând din pământ toată apa. Nu le pasă de iarba, de flori sau de micii pomișori. Cresc din simpla nevoie de-a crește, de-a se lăuda celor din jur cât de mari au ajuns, cât de multe au văzut și-au trăit. Cresc pentru că alții cresc, iar ele nu vor să se lase mai prejos.
Cine crește în România modernă?
Mai mult de jumătate dintre copii (51%) se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, iar un copil din trei trăiește în condiții de deprivare materială severă. Efecte ale stării de pauperitate, în special în mediul rural, performanțele școlare scăzute ale copiilor noștri, cu un procent de aproximativ 40% analfabeți funcționali, rata de părăsire timpurie a școlii la un nivel de mare îngrijorare (19,1%), cu 34.293 copii abandonând învățământul primar și gimnazial în anul școlar 2014-2015, inechitatea cronică în investițiile realizate în sistemul de învățământ, cu efect de creștere de aproape trei ori a riscului ca elevii dezavantajați socio-economic să obțină doar rezultate slabe, costuri uriașe suportate de familii pentru educația ”gratuită” a copiilor, o perspectivă curriculară fără utilitate economică pe termen lung, toate acestea indică o stare generală de sărăcie educațională și, prin aceasta, încălcarea dreptului la educație de calitate pentru toți copiii. Sursa: un raport din 2019 al organizatiei Salvati Copiii.
În aceasta lume, politicienii s-au preocupat, mereu și mereu, doar de binele lor. Că altfel nu cred că s-a întâmplat, din moment ce s-au perindat prin fața noastră zeci de reforme ale educației, cu examene care apar și dispar din viața copiilor noștri. Cumva, reforma în sine a devenit un deziderat, așa cum, pentru societatea românească, schimbarea a devenit mai importantă ca scopul ei. Noi trebuie să ne schimbam continuu, nu să producem rezultate cu schimbarea.
Președintele a analizat, ani de zile, cu o comisie de specialitate, educația din România. Raportul, pe care sincer vorbind îl așteptam spectaculos, a fost ceva demn de o consfătuire între membri de partid. Vorbe goale, principii și lozinci, adevăruri și lucruri inutile combinate, înnodate și suprapuse într-o formă atât de ciudată încât s-au contopit. Mi-a părut rău, rău de tot, de adevărurile rostite în acel raport. Probabil s-au chinuit mult, înainte să moară sub maculatura inutilă alături de care s-au trezit postate.
Chiar există o alegere?
În tot acest timp, unii oameni continuă să spună că da, nu-ți poți alege părinții, dar iți poți alege, oricând, politicienii. Și e real. Doar că, dacă ne punem în papucii părinților despre care vorbeam mai sus, dacă am trăi câteva zile în pielea copiilor și tinerilor despre care se vorbea în rapoartele de mai devreme, începem să înțelegem că, de fapt, ei nu au, în mod real, o alegere de făcut atunci când merg la vot.
Faci alegeri atunci când ai cunoștințele necesare să poți decide că X e mai bun că Y. Faci alegeri atunci când înțelegi consecințele planului pe care ți-l expune un om. Faci alegeri atunci când înțelegi imposibilitatea unor promisiuni electorale, când viață îți permite să trăiești și dincolo de speranța inutilă, deșartă, că o minune se vă întâmpa, cândva, și pe strada ta.
Trăim, în realitate, într-o Românie care, pentru mulți dintre cetățenii sai, a devenit agresivă și periculoasă. O Românie în care, daca vrei să supraviețuiești, trebuie să faci parte dintr-un clan ori o gașcă (îi putem spune și partid, în multe cazuri tot aia e). Pentru acei oameni, alegerile sunt delegate altora. Ei nu votează, ci își împrumută mâna și corpul altor oameni, ale căror alegeri le introduc în urnele de vot.
Atunci pentru cine comunică politicienii?
Criza coronavirus-ului a bătut multe cuie în coșciugul comunicării publice din România. Bâlbe, erori, prostie și indolență, toate laolaltă, ne-au adus în față un tablou care, de mulți ani, definește adevărata față a conducătorilor noștri, locali sau naționali.
Ei nu mai vorbesc cu oamenii, de multă vreme. Vorbesc cu diferite grupuri, alegătorii lor de regulă, vorbesc cu analiștii care le comentează mișcările, vorbesc transmit semnale războinice taberei celeilalte și așa mai departe. Puțini vorbesc, cu adevărat, cu oamenii. Și nu pentru că n-ar vrea, ci pentru că manualul politicanului modern e mai degrabă axat pe ideea de relații publice decât pe ideea de umanitate. Vorbesc pentru că așa e manualul politicianului, nu pentru că se adresează cuiva.
Într-o țară în care tinerii din ultimii 30 de ani sunt educați într-un sistem ”gratuit” de genul celui de care se amintea în raportul de mai sus, din urmă n-are cine să vină, cu adevărat. Nu în masa de care ar fi nevoie pentru că Romania să poată avea șanse reale.
Mințindu-se pe ei înșiși, într-o grandomanie generalizată, că așa e normal să fie, la umbra marilor copaci cresc rar alte plante, acești oameni sunt, mai degrabă, buruieni agresive și toxice, care contaminează pământul și fac totul pentru ca, într-un viitor, oricare ar fi el, ceilalți să nu aibă șanse reale. E o altă formă de-a pregăti o hegemonie. Nu trebuie s-o faci prin lege, trebuie doar să o construiești, abil, cinic, lipsindu-i pe ceilalți de orice formă de șansă.
Nu comunicarea politicienilor și autorităților e problema societății noastre. Nu mai contează ce zic ei. Astăzi, poți vorbi oricum. Nu contează că nu te mai crede nimeni. Dacă n-au ce face, te vor alege în continuare. Poate nu pe tine ca persoană, dar pe altcineva care poartă spiritul tău, viu, tenebros, peste ani și ani, ca pe tentaculele unui rău absolut.
Stropitoarea
E ca și cum noi, ca societate, tocmai am rămas fără apă. Și fără apă, o stropitoare e doar o bucată de plastic sau fier, goală pe dinăntru, inutilă și rece. Nu poate da viață, nu poate stinge setea.
Visăm la cai verzi pe pereți, și ne mințim că facem școală. Așa... putem muri discreți, gândind că viața e nasoală
Suntem vocali și certăreți. Ne exprimăm cu greu pe-o coală. Planăm prin viață, hrăpăreți. Cum zboară musca prinsă-n smoală.
Ne credem unici și măreți, dar lumea noastră-i vegetală. Oricât am fi noi de șireți, când stropitoarea este goală noi ne pălim, nu ne mai pasă că viața ne-ar fi fost frumoasă.
(Nu sunt poet de felul meu, dar mi s-a părut că exprimă mai bine versurile ce-aș vrea să zic în final. Sper să nu fie prea mult.)
--
Notă Pentru o altă perspectivă asupra acestui subiect, te invit să citești editorialul Simonei, publicat tot astăzi. Am convenit ca, de acum înainte, în unele week-end-uri, să dezbatem, prin intermediul unor dialoguri editoriale, subiecte ce au atras atenția publicului în ultima vreme.
avocatnet.ro explicăm legislația
Comentarii articol (13)