CJUE: Dreptul de deducere a TVA trebuie menținut chiar dacă un proiect de investiții e abandonat, fără să fie vina contribuabilului

„[D]reptul de deducere a TVA în amonte pentru bunuri, în speță pentru bunuri imobile și pentru servicii achiziționate în vederea efectuării unor operațiuni taxabile, este menținut atunci când proiectele de investiții prevăzute inițial au fost abandonate din cauza unor împrejurări independente de voința persoanei impozabile. [De asemenea], nu este necesar să se efectueze o regularizare a acestui TVA în cazul în care persoana impozabilă continuă să aibă intenția de a exploata bunurile respective în scopurile unei activități taxabile”, a reținut CJUE, în Cauza C‑734/19 (ce a pornit de la o speță din România, împotriva ANAF).

Am vorbit despre acest lucru cu Delia Cataramă și cu Bogdan Costea, ambii parteneri pe zona de taxe la Viboal FindEx, pentru a înțelege mai bine situația - în special prin raportare la practica ANAF. Am urmărit să înțelegem, mai ales, cât este de răspândit refuzul Autorității fiscale de a permite deducerea TVA-ului plătit în amonte, în situații precum cea de mai sus.

Trebuie precizat, din start, că decizia CJUE nu vizează legislația fiscală românească, ci un comportament al administrației fiscale ce este în contradicție cu regulile europene aplicabile. „Hotărârea CJUE (...) nu are impact asupra regulilor stabilite în legislația din România privind dreptul de deducere a TVA, nefiind o cauză în care s-ar fi constatat incompatibilitatea vreunei prevederi din legislația de TVA din România cu Directiva 112/2006 privind sistemul comun de TVA. În schimb, impactul ar trebui să existe asupra practicilor administrației fiscale din România, căreia CJUE îi răspunde clar la o serie de întrebări esențiale, în cadrul oricărui control pe TVA”, a precizat Delia Cataramă.

În ceea ce privește practica ANAF de a refuza deducerea TVA plătită în amonte, cei de la Viboal FindEx precizează că „este o practică răspândită ca ANAF să limiteze deducerea TVA pe baza unor prezumții de fraudă, fără probe în acest sens, fapt inacceptabil din perspectiva legislației europene și jurisprudenței CJUE. Acest fapt considerăm că ar trebui îndreptat în comportamentul ANAF. Au fost multiple cazuri în care CJUE i-a indicat ANAF că nu își poate întemeia refuzul unui drept de deducere pe baza unei simple prezumții de fraudă, însă ANAF nu și-a schimbat, încă, comportamentul, ceea ce înseamnă că este necesar ca, mai mult, contribuabilii să își găsească dreptatea în instanță și, de ce nu, chiar la CJUE”.

Cei de la Viboal FindEx au mai scos în evidență cel mai important element al deciziei CJUE, care ar putea avea impactul cel mai puternic, respectiv faptul că Administrația fiscală nu poate să aprecieze temeinicia motivelor ce au determinat un contribuabil să renunțe la activitatea economică avută în vedere inițial (în situația din speța ce a generat întrebarea trimisă CJUE, era vorba de nefinalizarea unor proiecte de investiții imobiliare). 

„Nu este în competența Administrației fiscale să aprecieze oportunitatea și temeinicia deciziilor de business ale unei companii. Astfel, paragraful 35 din Hotărârea CJUE precizează expres că <<nu este de competența administrației fiscale să aprecieze temeinicia motivelor care au determinat o persoană impozabilă să renunțe la activitatea economică avută inițial în vedere, din moment ce sistemul comun de TVA garantează neutralitatea în ceea ce privește sarcina fiscală corespunzătoare tuturor activităților economice, indiferent de scopurile sau de rezultatele acestora, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, ele însele supuse TVA‑ului>>.

Din păcate, și instanțele din România au avut această interpretare anterior, însă ANAF se încăpățânează să se substituie unui manager al unei companii. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, în Decizia nr. 3152/2015, a stabilit că: <<Problema (...) vizează condiția de fond pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA, atât organul de control cât și prima instanță apreciind că acestea nu au fost prestate în folosul operațiunilor taxabile. Atât în doctrina de specialitate cât și în jurisprudență s-a statuat în sensul că în analiza acestei condiții nu poate fi ignorat principiul libertății de gestiune a agentului economic care presupune posibilitatea de a alege căile pe care le apreciază ca fiind adecvate pentru realizarea obiectivelor sale economice raportat la specificul activităților desfășurate>>”, au mai precizat Delia Cataramă și Bogdan Costea.

De asemenea, cei doi au mai menționat, bazându-se pe faptul că dreptul de deducere se analizează la momentul achiziției bunurilor și serviciilor, că doar în cazuri excepționale ar putea Autoritatea fiscală să reconsidere existența unui drept de deducere într-o situație concretă, în ciuda unei decizii anterioare unde a considerat că acel drept există. „Numai în situații de fraudă și abuz în care cumpărătorul a simulat că ar dori să desfășoare o anumită activitate economică, dar, în realitate, a urmărit includerea în patrimoniul său privat a unor bunuri care pot face obiectul unei deduceri (paragraful 38 din Hotărârea CJUE). Deci, autoritatea fiscală trebuie să dovedească faptul că intenția a fost de includere a bunurilor în patrimoniul privat, pentru a susține neacordarea dreptului de deducere la achiziție”.