Anul fără rezoluții

Zece ani în urmă, nu munceam, nu-mi plăcea cafeaua și nu-i simțeam rostul, nu aveam alte responsabilități decât să trec anul cu note de la 8 în sus, în facultate, ca să nu-i mai împovărez pe ai mei și cu taxa universitară, pe lângă tot ce-mi ofereau deja; nu realizam cum merge societatea, cât de departe și cât de diferit mergeau în realitate sistemele despre care învățam, nu realizam nici timpul cum trecea și mi se părea că avem o viață lungă înainte; făceam atât de multe cu banii pe care îi aveam la dispoziție într-o săptămână, pe care, mare parte, îi dădeam uneori pe biletele la teatru în primul rând și începeam deja să am primele regrete serioase de tânăr adult - de pildă, că-mi pierdusem anii de liceu făcând absolut nimic în timpul liber, când biblioteci întregi mi se așterneau la picioare gata să fie citite (un regret pe care, oricât de hazliu l-ați găsi, mă macină destul de mult și acum, când cele 24 de ore din zi nu mai par o veșnicie și adorm uneori citind). 

În zece ani, am băut cafea cât să acopăr și alți zece în urmă, colegii de birou încă se miră, după ce ne vedem zilnic, de atâta timp, când dau peste mine la aparatul de cafea după ora 4 - 5; mama crede sincer că e cam mult. 

În zece ani, am luat de mai multe ori apărarea celor care părea că (s-)au ratat decât i-am felicitat pe cei care triumfaseră în ce și-au propus. Când mă gândesc la aprecierile pe care le fac, de obicei, părinții când suntem mici, despre ceilați colegi ai noștri: ah, cutare n-ar să ajungă mare, cutărescu are note mici, o să intre la un liceu prost și apoi... Timpul are grijă întotdeauna să ne arate cât ne-am înșelat atunci când ni se părea că avem toate certitudinile; mulți dintre colegii despre care ziceau ai mei că nu vor ajunge nicăieri, au ajuns... și-s bine merci; la fel cum alții dintre cei „cu steaua-n frunte” au cochetat puțin cu nefericirea, pe muchia ratării. I-am apărat pe cei care au virat brusc la stânga sau la dreapta și s-au desprins de drumul bătut, cum am făcut și eu, de fapt, pentru că instinctul ne este uneori cea mai bună călăuză, mai bună ca aproapele care-ți vrea tot binele din lume.

În zece ani am învățat pasul lung de la teorie la practică; și că pierzi timp când îți iei răgaz să te miri că lucrurile stau așa cum stau; că interacționezi, ca cetățean de rând sau în virtutea muncii, cu sisteme disfuncționale de care nu-i pasă nimănui, de unde lipsește simțul responsabilității și răspunderea pentru culpă; sisteme pe care ai vrea să le schimbi, despre care primești o dată la patru-cinci ani promisiunea că se vor schimba și nu se întâmplă niciodată, nu apare nici blestemata aia de luminiță de la capătul tunelului, nici vântul schimbării nu suflă. Dar, chiar și așa, te alături și tu conștiinței de neam că lucrurile se vor schimba - mă întreb oare cine face parte din neamul acela?

În zece ani am învățat să-i înțeleg pe cei care-și iau tălpășița, dar și pe cei care aleg să stea aici, în pofida... 

În zece ani am aflat că nimic nu se construiește fără muncă, multă, multă muncă și că oricât ar încerca alții să-ți descrie greutatea atingerii unui succes, niciunul nu ajunge suficient de aproape să te convingă. Că e o diferență uriașă între a munci la ceva și a munci pentru cineva, că nu contează cum se pierd orele din timpul tău liber dacă-l folosești doar pentru odihnă și nu ca să muncești ceva și pentru tine. 

În zece ani am învățat că puține lucruri mă bucură mai mult decât plăcerea celor adunați în jurul mesei, oricâte ore ai fi prăpădit în bucătărie, după miezul nopții, ca să le-o pregătești. Ce înseamnă să găzduiești, să aduni - oameni și momente. Cine își păstrează locul la masă an după an și cine rămâne în spate. Că e posibil să plângi ore în continuu, dar că există un suspin dulceag, la final, când te-ai consumat. Că trebuie să le spui oamenilor că-i iubești, altfel, nu vor ști niciodată și va fi ca și cum n-au existat.

Ajungând la o bornă interesantă, la 30 de ani, te uiți în oglindă și știi exact ce vezi. Anul care tocmai a trecut ne-a învățat pe noi, cei mai tineri, care s-au născut într-o societate fără prea mari probleme, pe care nicio boală nu ne ținuse în loc până acum, că până și așteptările pe care ni le facem de la un an nou sunt mult prea optimiste uneori; că nu suntem invincibili, că fiecare epocă are limitările ei și că există pericole de care oricât te-ai feri, au un fel de a te prinde din urmă.

E drept că, în zece ani ce au trecut și la care am ales să mă raportez într-un mic excercițiu de sinteză care să mă ajute mai departe, am ratat multe trenuri în care aș fi putut măcar încerca să mă urc. Oricât mi-aș propune să nu mai ratez niciunul, m-au agățat din mers altele care m-au adus unde mă aflu acum. 

Fără rezoluții, pentru mine, în 2021. Fără planuri pe termen lung. Fără . Doar azi și acum. Să ne permitem luxul să trecem prin el ca să avem ce învăța pentru următorul, și prin următorul pentru cel care-l succede și tot așa.

(Doar că și asta e o rezoluție în sine.)

Să vă fie anul așa cum vi-l faceți, mai plin de fapte, nu doar intenții, nu doar așa cum vi-l doriți.

--

Notă
Pentru o altă perspectivă asupra acestui subiect, te invit să citești editorialul lui Alin, publicat tot astăzi. Am convenit ca, de acum înainte, în unele week-end-uri, să dezbatem, prin intermediul unor dialoguri editoriale, subiecte ce au atras atenția publicului în ultima vreme.

--