Refuzul de a efectua muncă suplimentară nu constituie abatere disciplinară, iar salariatul nu poate fi dat afară

Din punct de vedere legal, este instituită o limită minimă în privința sporului acordat pentru prestarea muncii suplimentare, aceasta fiind de cel puțin 75% din salariul de bază, salariatul beneficiind și de remunerația cuvenită pentru orele prestate în afara programului. Prin contractul individual sau colectiv de muncă se poate negocia un spor care depășește acest prag, cei 75% reprezentând minimul posibil.

Așa cum rezultă din dispozițiile Codului muncii, părțile pot opta și pentru compensarea muncii suplimentare prin ore libere plătite ce vor fi acordate în următoarele 60 de zile calendaristice, dar și pentru acordarea sporului minim de 75%, făcând excepție salariații plătiți din fonduri publice, conform Legii nr. 153/2017.

Fiind necesar acordul salariatului, acesta poate refuza fie să presteze munca suplimentară, fie poate negocia ca în schimbul acesteia să beneficieze de sporul amintit sau de timpul liber corespunzător, conform necesităților proprii. 

În oricare dintre variante, în lipsa acordului salariatului, angajatorul nu poate impune sau condiționa prestarea muncii în afara duratei normale a timpului de muncă și nici nu poate sancționa disciplinar salariatul care a refuzat.

Recent, Tribunalul București, prin Sentința civilă 3916/2020 (soluția nefiind definitivă), a concluzionat că refuzul salariatului de a prelua sarcini suplimentare care i-ar fi prelungit programul de lucru nu reprezintă abatere disciplinară.

Deși din punct de vedere procedural au fost respectate cerințele legale cu privire la efectuarea cercetării disciplinare, salariatul fiind legal convocat la cercetarea disciplinară, și indicate data, ora, locul și faptele pentru care este cercetat disciplinar, iar procesul verbal de cercetare disciplinară cuprinde toate elementele obligatorii, decizia de concediere a fost anulată.

Astfel, instanța a reținut că pe parcursul derulării raporturilor de muncă, angajatorul i-a solicitat verbal salariatului să preia sarcini de serviciu cu mult peste limita celor avute până în acel moment, respectiv adăugarea unui număr de 34 de clienți față de cinci, câți avea de gestionat în mod normal. Instanța a concluzionat că îndeplinirea sarcinilor în plus ar fi presupus efectuarea unui număr mare de ore suplimentare peste programul normal de lucru.

Salariatul nu a refuzat preluarea sarcinilor noi, însă a solicitat aplicarea dispozițiilor legale în privința efectuării orelor suplimentare, respectiv acordarea unui spor conform prevederilor art. 123 din Codul muncii, iar angajatorul „nu a făcut altceva decât să încalce legea cu privire la munca suplimentară cu consecința amenințării în mod direct cu desfacerea contractului de muncă al reclamantei ca o sancțiune disciplinară.”

Instanța consideră că decizia de concediere emisă de angajator și contestată de către salariată este netemeinică, prin raportare la întregul material probator administrat în cauză, deoarece salariatul nu a vrut altceva decât respectarea legii de către angajator atunci când acesta a solicitat prestarea unor ore suplimentare, constând în acordarea unui spor sau majorarea salariului în raport de complexitatea noilor sarcini ce au vrut sa-i fie atribuite, nefiind vorba în acest sens despre o încălcare cu rea-voință a sarcinilor de serviciu.

Ca o consecință a faptului că instanța a considerat ca fiind netemeinică decizia de concediere, aceasta a fost anulată, angajatorul fiind obligat la plata drepturilor salariale, conform art. 80 alin. (1) din Codul muncii, de la data concedierii până la rămânerea definitiva a hotărârii judecătorești.