Caracterul special al procedurii insolvenței - efecte în dreptul fiscal

Articol scris de Andra Șurariu, Senior Associate la Biriș Goran

Caracterul special al procedurii insolvenţei se manifestă nu numai prin termene limită pentru înscrierea la masa credală, contestare sau întocmire de acte de procedură, dar şi în toate celelalte etape, de la modul în care sunt vândute bunurile în insolvenţă şi până la modul în care sunt distribuite creditorilor sumele de bani recuperate. 

Este ştiut deja că marea schismă între creanţele anterioare şi creanţele ulterioare deschiderii procedurii generează o creştere a expunerii financiare şi o scădere a şanselor de recuperare a creanţei pentru deţinătorii de creanţe anterioare deschiderii procedurii. Cu toate acestea, ne întâlnim în practica noastră din ce în ce mai des în ultimul timp cu situaţia în care până şi actorii experimentaţi, precum creditorii bugetari, depun tardiv declaraţiile de creanţă pentru sume anterioare deschiderii procedurii insolvenţei şi sunt sancţionaţi cu decăderea din dreptul de a mai fi înscrişi în tabelul creditorilor.

Temuta sancţiune a decăderii este reglementată atât în vechea lege a insolvenţei în art. 76 alin. 1 din Legea 85/2006 dar şi în noua lege a insolvenţei, art. 114 alin. 1 şi produce efecte majore, în sensul că aceasta stinge dreptul de urmărire şi valorificare a creanţei fiscale. 

Sigur că orice regulă vine şi cu o excepţie, în sensul că ulterior închiderii procedurii insolvenței, dreptul de urmărire a creanței fiscale s-ar putea realiza totuşi în anumite condiţii, și anume: 1) în situaţia în care debitorul este condamnat pentru bancrută simplă sau frauduloasă, sau 2) în situaţia în care i s-a atras răspunderea pentru efectuarea de plăţi sau transferuri patrimoniale. 

Cu toate acestea, având în vedere că situaţiile de excepţie au o probabilitate mică, în majoritatea cazurilor, creditorul bugetar rămâne fără posibilitatea de a-şi mai urmări sau realiza creanţa fiscală, putând doar aştepta o plată voluntară din partea contribuabilului insolvent.

Devine astfel din ce în ce mai actuală dilema generată de confluenţa dintre dreptul fiscal şi procedura insolvenţei, respectiv în ce măsură decăderea consolidată în procedura insolvenţei produce efecte în contenciosul fiscal, adică în lupta contribuabilului insolvent împotriva actelor de impunere care se desfășoară pe un tărâm specializat, în faţa unor instanţe specializate.

Cu alte cuvinte, este posibilă anularea actelor de impunere valorificând efectele sancţiunii decăderii obţinute în cadrul procedurii insolvenţei? 

el mai adesea, majoritatea specialiştilor în insolvență şi fiscalitate sunt rezervaţi, datorită specificului contenciosului fiscal, prin prisma raportului de putere în care se poziţionează creditorul bugetar, și a faptului că sarcina contribuabilului este dificilă. În cazul de faţă însă, pare că acest caracter special al procedurii insolvenţei s-ar putea dovedi util contribuabilului. 

Caracterul special al  procedurii insolvenţei este statuat și de către instanţa supremă, care reţine într-una dintre deciziile sale cu caracter obligatoriu care dezleagă o problemă de drept faptul că: „în cursul acestei proceduri speciale de insolvență nu mai pot fi aplicate, în ceea ce privește realizarea creanțelor, dispozițiile contrare dintr-o altă lege, chiar dacă aceasta reglementează o procedură de stabilire a creanțelor fiscale, așa cum este Codul fiscal. Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea primei, conform principiului specialia generalibus derogant. Codul fiscal reglementează procedura generală de stabilire a creanțelor fiscale și de recuperare a creanțelor fiscale împotriva debitorilor care nu se află în situații speciale, cum este procedura de insolvență, iar Legea nr. 85/2006 reglementează procedura specială de realizare a tuturor creanțelor, inclusiv a creanțelor fiscale față de un debitor în insolvență”.

Desigur, instanţa supremă nu tranşează total controversa, dar, dacă analizăm dispoziţiile legii insolvenţei care reglementează sancţiunea decăderii constatăm că acestea sunt dispoziţii de ordine publică, speciale, care se aplică erga omnes și derogator de la dreptul comun, efectele decăderii producându-se cu privire la creanţa fiscală indiferent de natura litigiului în cauză (contencios administrativ, procedura de insolvenţă). Mai mult decât atât, sancţiunea decăderii, cu toate consecinţele sale, intervine de drept, în virtutea legii, paralizând demersurile creditorului bugetar de recuperare a creanţei. 

Având în vedere că impunerea contribuabilului insolvent prin actele administrative atacate reprezintă primul pas al procedurii de valorificare a creanţei, odată intervenită sancţiunea decăderii aceasta ar trebui să împiedice însăşi emiterea titlului de creanţă. 

În concluzie, odată decăzut creditorul bugetar din dreptul a-şi mai urmări sau realiza creanţa fiscală, acesta ar trebui sa fie împiedicat să mai emită decizia de impunere care o constată. Ar fi util pentru contribuabilii insolvenţi ca această situaţie să fie reglementată în legea insolvenţei, sau, eventual în codul de procedură fiscală, aşa cum în trecut şi alte situaţii disputate în practică şi-au găsit soluţionarea prin modificarea legislaţiei (de exemplu, practica organelor fiscale de a formula plângere penală odată cu emiterea deciziei de impunere, paralizând accesul contriuabilului la justiţie).

Nota redacției: celelalte materiale din serie se regăsesc aici.