Certificatul verde pentru sistemul sanitar readuce în discuție legalitatea condiționării dreptului la muncă

Proiectul de lege, ce va fi dezbătut și votat de către senatori în următoarea perioadă, stabilește că personalul din instituțiile sanitare, publice și private, Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și unitățile subordonate, Inspectoratul General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne și unitățile subordonate, precum și din cadrul laboratoarelor de analize medicale, va fi obligat să prezinte certificat digital al UE privind COVID-19 la muncă.

În acest context, reamintim că în funcție de specificul activității, fiecare angajator are obligația de a asigura fondurile și condițiile efectuării tuturor serviciilor medicale profilactice necesare pentru supravegherea sănătății lucrătorilor, aceștia nefiind implicați în niciun fel în costurile aferente supravegherii medicale profilactice specifice riscurilor profesionale.

Se poate observa că legiuitorul a instituit această obligație în sarcina angajatorului, excluzând explicit orice implicare financiară a salariaților, iar art. 6 din HG nr. 355/2007 face referire la toți angajatorii, inclusiv cei din sectorul public, aspect pe care îl regăsim și în art. 3 alin (1) din Legea nr. 319/2006.

Excepția prevăzută în cuprinsul alin (1) al art. 4 din Legea nr. 319/2006 („Fac excepție de la prevederile art. 3 alin. (1) cazurile în care particularitățile inerente ale anumitor activități specifice din serviciile publice, cum ar fi forțele armate sau poliția, precum și cazurile de dezastre, inundații și pentru realizarea măsurilor de protecție civilă, vin în contradicție cu prezenta lege.”) nu înlătură obligația angajatorilor de a asigura sănătatea în muncă a lucrătorilor pe baza principiilor prevăzute de respectiva lege. 

Angajatorul are obligația de a lua măsurile necesare pentru protecția sănătății lucrătorilor, cât și de a asigura cadrul organizatoric și mijloacele necesare sănătății în muncă și adoptarea, în mod prioritar, a măsurilor de protecție colectivă fata de măsurile de protecție individuală, ținând cont de modificarea condițiilor.

Angajatorul trebuie să se afle în posesia unei evaluări a riscului asupra sănătății lucrătorilor, aceasta urmând a fi actualizată atunci când s-au produs schimbări semnificative din cauza cărora ar fi depășită sau atunci când rezultatele supravegherii sănătății o impun.

Asigurarea supravegherii sănătății lucrătorilor presupune, pe lângă examenul medical la angajare sau la reluarea activității și un examen periodic, periodicitatea acestuia fiind prevăzută de anexa 1 din cadrul HG 355/2007, cu mențiunea că în anumite situații, examenul medical este obligatoriu la indicația medicului de medicina muncii și în afara intervalului prevăzut.

La pct. 4 lit. f) din cadrul Anexei 1 a HG nr. 355/2007 se precizează că „în funcție de situația epidemiologică locală, direcțiile de sănătate publică județene vor stabili atât completarea examenelor medicale, cât și modificarea periodicității acestora în cadrul examenelor medicale periodice. Aceste modificări trebuie transmise în scris unităților care desfășoară activitate de medicina muncii”.

Nu în ultimul rând, alin (6) al art. 7 din Legea 319/2006 confirmă că „măsurile privind securitatea, sănătatea și igiena în munca nu trebuie să comporte în nicio situație obligații financiare pentru lucrători.”

Codul muncii prevede, printre altele, o situație în care contractul individual de muncă se suspendă de drept, condiția fiind ca respectivul caz să fie prevăzut de lege, însă o astfel de situație nu este prevăzută și pentru încetarea contractului de muncă.

Mai mult, avem în discuție modul în care interferează dreptul recunoscut salariaților (de a beneficia de condiții care să le asigure sănătatea în muncă) și obligația angajatorului de a asigura aceste condiții.

În privința dreptului constituțional la muncă, raportat la situația care ar impune o condiționare, limitare ori restrângere a acestuia într-un anumit context și pentru o perioadă limitată, Curtea Constituțională, legal sesizată, se va putea pronunța.

Depășim astfel sfera conflictului generat între susținătorii măsurii și contestatarii acesteia și putem analiza strict posibilitatea ca salariaților să le fie transformat dreptul la sănătate în muncă în obligația de a efectua, pe cheltuiala lor, investigații medicale periodice.

Chiar dacă am accepta ipoteza că o astfel de lege ar avea un caracter special și derogatoriu de la dispozițiile Codului muncii și/sau actelor normative care reglementează sănătatea lucrătorilor, prevederile nu ar putea viza întreg personalul, ci cel mult o parte și numai în situația în care specificul activității nu ar permite implementarea altor măsuri de siguranță.

Tot din această perspectivă putem aprecia că nu ar fi posibilă transferarea costurilor privind examinările medicale care țin de sănătatea în muncă în sarcina salariaților și/sau exercitarea atribuțiilor de serviciu.