Ca să nu plătească taxe în mai multe state, angajatorii ar trebui să cunoască regulile stabilirii rezidenței fiscale în cazul angajaților transfrontalieri

Această informare este esențială pentru a descoperi dacă există o conveție de evitare a dublei impuneri, dar și pentru a vedea cum se stabilește rezidența fiscală a angajatului.

Așa cum a explicat Daniel Jinga, Senior Tax Manager în cadrul KPMG România, în cadrul conferinței avocatnet.ro “Munca de la (mare) distanță”, regulile de stabilire a rezidenței fiscale a unei persoane sunt diferite de la stat la stat, acest concept fiind stabilit diferit de către fiecare țară.

“De exemplu, rezidența fiscală poate înseamna că respectiva persoana s-a aflat fizic pe teritoriul țării respective pentru o perioadă mai mare de 180 de zile sau putem avea țări în care rezidența fiscală să se apară din prima zi de prezență, doar prin prisma faptului că angajatul este însoțit de familia sa. Este foarte important de cunoscut condițiile de îndeplinire a rezidenței fiscale conform legislației din țara în care se desfășoară activitatea de către salariat. În funcție de rezidența fiscală, pot să apară sau nu obligații la nivelul angajatorului sau a salariatului, cum ar fi obligații la nivelul impozitului salarial sau obligații la nivelul altor tipuri de venituri”, a afirmat specialistul KPMG.

Un alt aspect foarte important de știut de către angajatorul român al unui salariat care muncește dintr-o altă țară este legat de obligațiile de payroll și/sau securitate socială. “În funcție de țara în care se desfășoară activitatea, pot apărea obligații de reținere a impozitului și de plată a contribuțiilor sociale, ce cad în grija angajatorului din România, iar dacă nu are o prezență juridică în respectivul stat, trebuie să se înregistreze ca plătitor de obligații de asigurări sociale. La nivelul UE există regulamentul care prevede că se plătesc contribuții sociale într-un singur stat, într-un moment dat. Dacă angajatorul plătește contribuții sociale în România, poate obține o dovada a asigurării sociale a angajatului în sistemul de asigurări sociale din țară, mai exact formularul A1. Dacă există acest formular, în mod normal, angajatorul nu ar trebui să mai datoreze și să plătească contribuții sociale în statul în care salariatul își desfășoară activitatea. Astfel, rămâne doar riscul pe impozitul pe venitul salarial”, a mai explicat Daniel Jinga.

Specialistul mai subliniază, pe partea de impozit și eventuale obligații de reținere din partea angajatorului, pe lângă clarificarea rezidenței fiscale a angajatului, trebuie verificată și existența unei convenții de evitare a dublei impuneri între România și statul în care se află salariatul. Și asta deoarece obligațiile finale de plată a impozitului pe venitul salarial se vor determina și achita conform prevederilor din convenția de evitare a dublei impuneri și nu conform legislațiilor naționale, indiferent că este vorba de cea a României sau a celuilalt stat.

“De exemplu, dacă între România și statul respectiv există o convenție care spune că angajatorul plătește impozit doar în țara de origine, respectiv România, atunci scapă de potențiale obligații în celălalt stat”, a mai spus reprezentantul KPMG.