Ce e de știut despre ordonanța de plată, pe care o recomandă specialiștii la recuperarea datoriilor de la partenerii de afaceri

Așadar, după cum spuneam, cu toate că, în relația cu partenerii de afaceri, cea mai bună cale de recuperare a datoriilor rămâne totuși cea amiabilă, în practică sunt des întâlnite situațiile în care nu se poate ajunge la o astfel de înțelegere în mod amiabil, astfel că trebuie analizate celelalte modalități de recuperare a datoriilor de la partenerii de afaceri, de care, în principiu, ar trebui să se țină cont încă de la încheierea contractelor, după cum a punctat în cadrul unei conferințe organizate recent de avocatnet.ro, Iustin Armașu, Partener la Schoenherr.

Astfel, vorbim, printre altele, în funcție de situație, despre procedurile judiciare (precum acțiunea de drept comun, arbitrajul - atunci când există o clauză compromisorie -, ordonanța de plată etc.), despre executarea silită (în cazul deținerii unui titlu executoriu), dar și despre procedura insolvenței.

Dintre acestea, procedura ordonanței de plată este “cea mai ieftină și cea mai practică pentru recuperarea creanțelor”, astfel cum a subliniat Iustin Armașu. Acesta este principalul motiv pentru care această modalitate de recuperare a creanțelor este totodată și opțiunea cel mai des recomandată de specialiști atunci când calea amiabilă eșuează. 

Principalele condiții și particularități ale ordonanței de plată, ca procedură specială de recuperare a creanțelor, sunt următoarele: 

• taxa de timbru fixă, de 200 de lei, aspect care reprezintă și un avantaj considerabil față de taxa de timbru aplicabilă în cazul procedurii de drept comun (datul în judecată clasic), care este variabilă, întrucât depinde de cuantumul creanței, astfel că se poate ajunge la sume foarte mari;
• se aplică numai creanțelor certe, lichide și exigibile; iar
• creanțele respective trebuie să constea în obligația de plată a unei sume de bani;
• această obligație de plată a creanței (care îndeplinește condițiile anterior amintite) trebuie să rezulte neapărat dintr-un înscris (contract civil, regulament, inclusiv un contract încheiat între un profesionist și o autoritate contractantă).

De asemenea, “probele în această procedură (a ordonanței de plată – n. red.) trebuie să constea exclusiv în înscrisuri”, a indicat Iustin Armașu. Așadar, nu sunt admise alte tipuri de probe precum proba cu martori, interogatoriul etc.

În plus, în cazul ordonanței de plată este necesară urmarea unei proceduri prealabile obligatorii, de trimitere a unei somații, care, după cum a spus specialistul, pare a fi adesea ignorată în practică sau făcută astfel încât să poate fi contestată, mai ales de către creditorii neobișnuiți cu situațiile litigioase. 

Această procedură prealabilă presupune comunicarea unei somații debitorului, de către creditor, somație care se trimite, conform Codului de procedură civilă, fie prin executor judecătoresc, fie prin scrisoare recomandată cu conținut declarat și confirmare de primire. S-a ajuns, în legislație, la aceste două opțiuni posibile întrucât, în urmă cu câțiva ani, a menționat specialistul, se practica trimiterea unor foi albe în plicuri pentru care creditorii aveau însă dovada trimiterii acestora, pe care ulterior o depuneau în fața instanței de judecată, chiar dacă respectivele plicuri nu conțineau o somație precum cea dedusă judecății. De aceea, soluția legislativă actuală protejează debitorul de eventualele manopere dolosive practicate de creditor.

“De foarte multe ori, creditorii trimit această somație fie pe e-mail, fie prin curier, fie prin poștă, fără conținut declarat, fără acea notă de inventar. Și, dintr-o dată, debitorul primește un ajutor nesperat din partea creditorului, având acest argument suplimentar prin care să conteste cererea de emitere a ordonanței de plată”, a punctat Iustin Armașu.

De aceea, această procedura prealabilă obligatorie ar trebui parcursă cu foarte mare atenție, a mai spus specialistul în litigii, mai ales că acum trebuie să se facă inclusiv dovada a ceea ce s-a trimis.

Creditorul trebuie să trimită așadar o somație prin care să îi ofere debitorului un termen de 15 zile în care acesta din urmă poate plăti datoria pe care o are. Mai departe, în caz de neplată, creditorul are dreptul să introducă o cerere de emitere a ordonanței de plată, care, de obicei, se judecă destul de rapid, comparativ cu o acțiune de drept comun (pentru care se poate ajunge la procese de ani de zile). 

“Cel mai important, de la data emiterii sale, ordonanța de plată este executorie”, a evidențiat Iustin Armașu. Poate fi atacată, în mod evident, cu o cale de atac numită cerere în anulare, care e un veritabil apel, deși diferă în ceea ce privește termenul, a indicat specialistul, dar e de reținut că, în acest timp, creditorul poate să-și execute creanța, chiar dacă se formulează acea cerere în anulare.

În plus, ținând cont de faptul că ordonanța de plată are la bază un înscris, “contractele trebuie să fie clare, cu termene de plată clare, cu sume de plată clare, cu penalități clare, prevăzute la nivel contractual (…) și, cel mai important, modalitatea de comunicare a facturilor, a înscrisurilor iarăși trebuie să fie prevăzută foarte clar în cuprinsul contractului”, a subliniat Iustin Armașu. 

De asemenea, de principiu, o comandă fermă se poate înscrie pe ordonanță de plată, chiar dacă această comandă a fost plasată online. Din nou, aspectul esențial îl reprezintă existența unui înscris.

Nu în ultimul rând, specialistul recomandă ca abia în momentul în care nu sunt îndeplinite condițiile pentru ordonanța de plată să se apeleze la o procedură de drept comun, ca ultimă opțiune, pentru că aceasta din urmă înseamnă “bani, timp, complicații, un deznodământ mai greu de atins sau care se atinge cu un efort considerabil, resurse, în general”.