Revocarea tardivă a deciziei de concediere: Angajatorul nu poate fi exonerat de răspundere, chiar dacă își recunoaște culpa în timpul procesului cu angajatul

Decizia de sancționare, inclusiv în cazul în care sancțiunea este desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, se comunică salariatului în cel mult cinci zile calendaristice de la data emiterii sale și produce efecte din momentul comunicării.

În primul rând, acest termen este privit ca fiind unul de recomandare și nu de decădere, chiar dacă acest lucru nu corespunde dispozițiilor art. 38 alin (1) și (2) din Legea 24/2000 care prevăd că „textul articolelor trebuie să aibă caracter dispozitiv, să prezinte norma instituită fără explicații sau justificări” și că „verbele se utilizează la timpul prezent, forma afirmativă, pentru a se accentua caracterul imperativ al dispoziției respective” - deci „se comunică în cel mult 5 zile calendaristice” este mai mult o dispoziție imperativă.

Faptul că produce efecte din momentul comunicării asigură echilibrul în aceste situații, momentul comunicării fiind și cel din care începe să curgă termenul în care poate contesta decizia, dar și cel din care începe să curgă termenul de 12 luni privind radierea de drept a sancțiunii, cu excepția concedierii disciplinare.

Totodată, momentul comunicării este relevant și în cazul în care angajatorul, cel care a dispus sancțiunea, decide să anuleze respectiva decizie. Astfel, potrivit Deciziei nr. 18/2016 a  ICCJ, „dispozițiile art. 1.324, 1.325 și 1.326 din Codul civil, republicat, pot fi aplicate în întregirea dispozițiilor Codului muncii, fiind compatibile cu specificul raporturilor de muncă”, iar „în interpretarea art. 55 lit. c) și art. 77 din Codul muncii, decizia de concediere poate fi revocată până la data comunicării acesteia către salariat, actul de revocare fiind supus exigențelor de comunicare corespunzătoare actului pe care îl revocă”.

În cadrul unui conflict de muncă având ca obiect contestația împotriva deciziei de suspendare a contractului de muncă și, ulterior, prin cerere de completare, fiind contestată și decizia de concediere, angajatorul și-a recunoscut eroarea privind nemotivarea deciziei de concediere și a arătat că a cele două decizii (de suspendare și de concediere) au fost revocate.

În acest sens, angajatorul a apreciat că se impune ca cererea formulată de angajat să fie respinsă ca rămasă fără obiect și să fie exonerat de la plata cheltuielilor de judecată deoarece a recunoscut pretențiile reclamantei, doar că solicitarea sa a fost respinsă de către instanță pentru că angajatorul nu mai putea revoca decizia privind încetarea contractului după data comunicării acesteia.

Luând act de revocarea deciziei de suspendare a contractului individual de muncă, instanța a pus în vedere angajatorului să facă dovada achitării drepturilor salariale pentru perioada în care, în mod nelegal, a suspendat unilateral contractul individual de muncă, obligație pe care angajatorul nu a îndeplinit-o până la pronunțarea hotărârii.

Altfel spus, angajatorul care nu revocă decizia de sancționare până la data comunicării, dată de la care începe să producă efecte, nu poate fi exonerat de răspundere și de la plata cheltuielilor de judecată, în acest caz fiind precizat că vor fi solicitate pe cale separată.

În același timp, fiind constatată nulitatea deciziilor, instanța a dispus reintegrarea salariatei și plata unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate precum și celelalte drepturi de care ar fi beneficiat, începând cu data încetării contractului individual de muncă și până la data reintegrării acesteia.