Analiză: De ce mecanismul suprataxării part-time are șanse mici să pice la Curtea Constituțională

OG 4/2017

Măsura suprataxări în cazul contractelor part-time care sunt sub salariul minim pe economie n-a fost o noutate absolută a acestei veri. Ea s-a mai aplicat, într-un trecut deloc îndepărtat, în perioada 2017 - 2019, fiind adusă tot prin ordonanță - OG nr. 4/2017 (o comparație între cele două măsuri puteți vedea aici). Doar că ajunsese să producă efecte absurde în practică, în care angajații part-time aproape că aduceau bani de acasă ca să plătească contribuțiile sociale la contractele lor de muncă. Apoi, odată cu transferul contribuțiilor, sarcina de a suporta diferența a revenit angajatorului. 

Câteva precizări foarte importante aici:

• OG 4/2017 a ajuns în Parlament, unde s-a oscilat puțin între respingerea și adoptarea ei, dar votul final a fost pentru adoptare - fără modificări - un an mai târziu; legea de aprobare OG 4 a ajuns în atenția Curții Constiuționale, întrucât parlamentarii liberali au formulat o excepție, iar decizia dată de Curte, la început de 2019, adică de respingere a criticilor formulate, este cea care face obiectul discuției din acest material; e important de precizat că OG 4 „n-a mai ieșit din Parlament” - e tot acolo, ne-o arată foarte clar, în parcursul ei, caseta de lucru de la Camera Deputaților; după ce Curtea Constituțională a respins excepția liberalilor, președintele a trimis legea înapoi în Parlament, cu cerere de reexaminare, iar legea de aprobare a rămas în așteptare, după ce a trecut de Senat a doua oară, la deputați - ultima actualizare pe marginea ei o avem în 2020; având în vedere că vorbim de un act normativ care nu mai produce efecte în prezent, legea de aprobare sau respingere a acesteia nu mai reprezintă o prioritate pentru nimeni;
• cum spuneam, OG 4 ajungea să producă situații absurde în practică, prin aproape sărăcirea unora dintre angajații part-time; ce s-a întâmplat, de la 1 ianuarie 2018, e că a operat faimosul transfer al sarcinii contribuțiilor, așa că nu mai scoteau angajații bani din buzunar să superte diferența, ci angajatorii;
• de mecanismul suprataxării am scăpat când a fost eliminat printr-o lege votată tot de Parlament, începând din ianuarie 2020.

Cum spuneam, OG 4/2017 a ajuns în atenția Curții Constituționale. Legea sa de aprobare, mai exact, care nu aducea nimic în plus pe conținutul ordonanței, a fost trimisă cu o excepție de neconstituționalitate la Curte, unde s-au reclamat mai multe probleme pe care aceasta le-ar fi pus:

• încălcarea dreptului la muncă prevăzut de art. 41 alin.(1) din Constituție, arătând că „suprataxarea unei singure categorii de salariați, în condițiile în care contribuțiile sociale plătite de angajator pentru salariul angajatului său se reflectă în cuantumul salariului net plătit acestuia din urmă, nu poate reprezenta un demers legitim în raport cu scopul declarat pentru adoptarea actului normativ. Din această perspectivă este legitimă raportarea măsurii legislative criticate direct la afectarea unui element esențial al contractului individual de muncă, în speță salariul care reprezintă contraprestația angajatorului la activitatea depusă de salariat”;
• încălcarea art.16 din Constituție referitor la egalitatea în drepturi („Contribuțiile pentru asigurări sociale, ca instrument juridic al statului de colectare a unor taxe aplicate forței de muncă, trebuie să îmbrace o formă justă și echitabilă, fără discriminare”; „apare ca irațională justificarea scopului actului normativ pe motivul protecției sociale a acestei categorii de persoane atât timp cât prestația socială va depinde de contribuțiile pentru asigurări sociale care vor fi colectate la momentul îndeplinirii de către acestea a condițiilor de pensionare”);
• încălcarea chiar a unuia dintre principiile ce guvernează legea fiscală - echitatea fiscală („impunerea unei contribuții majorate de asigurări sociale salariaților care își desfășoară activitatea în regim de timp parțial sau în acord, dar nu realizează venituri la nivelul salariului minim brut pe economie, raportată la menținerea contribuției de asigurări sociale la un nivel inferior pentru ceilalți salariați, este în mod evident inechitabilă și cu o încălcare a justei repartizări fiscale, deoarece salariații cu venituri mai mari plătesc un cuantum procentual diminuat de contribuție la asigurările sociale față de persoanele care desfășoară activități salarizate în regim de timp parțial sau în acord”).

De ce a respins Curtea Constituțională criticile de neconstituționalitate ale legii de aprobare a OG 4

Decizia Curții Constituționale nr. 4/2019 a fost una de respingere a excepției, concluzia fiind că legea de aprobare a OG 4/2017 e constituțională în raport cu criticile formulate. Sublinierea e importantă pentru că nu exclude situația în care să fi fost considerată neconstituțională în raport cu alte critici. De aici și licărul de speranță în privința actualei măsuri.

Între altele, Curtea s-a legat de motivarea din spatele acestei măsuri de suprataxare: creșterea numărului de contracte part-time încheiate într-o perioadă de referință și teama Guvernului că angajatorii se refugiază tot mai mult în această soluție de muncă part-time pentru a plăti mai puține taxe la stat, când, de fapt, angajații cu pricina ar munci full-time; cu alte cuvinte, motivul Guvernului ar fi fost fenomenul muncii la gri. „Se observă așadar că, din perspectiva angajaților (avută în vedere de autorii sesizării), modificarea bazei de calcul al contribuțiilor sociale apare ca fiind de natură a le proteja interesele, în sensul de a stimula încheierea de contracte de muncă cu timp normal/de a asigura nivelul salariului minim pentru toți salariații, indiferent de tipul contractului de muncă (cu timp normal/cu timp parțial)”, scrie în decizie.

Curtea Constituțională a spus că nu e încălcat dreptul la muncă pentru că nu e împiedicat niciun angajat să încheie contracte part-time ca urmare a măsurii suprataxării. Nu se încalcă nici egalitatea în drepturi, pentru că sunt în aceeași situație toți angajații part-time, spunea Curtea. 

„Nu se încalcă nici principiul egalității în drepturi, întrucât normele criticate se aplică indiferent de tipul de contract de muncă, pentru angajații care obțin venituri al căror nivel este sub nivelul salariului minim brut pe țară garantat în plată și care nu se află în categoriile identificate ca fiind «vulnerabile» de către legiuitor. Tratamentul juridic diferit instituit de legiuitor, în raport cu salariații care obțin un câștig brut peste acest nivel, sub aspectul bazei de calcul al contribuțiilor de asigurări sociale, reprezintă proiecția unei măsuri de politică fiscală menită, practic, să asigure salariul minim brut pe țară garantat în plată pentru toți angajații, cu excepția celor aflați în situațiile speciale identificate expres. Se observă astfel că, tocmai pentru a nu se crea inechități, măsura nu se aplică în cazul în care angajații realizează în cursul aceleiași luni venituri din salarii sau asimilate salariilor în baza a două sau mai multe contracte individuale de muncă, iar baza lunară de calcul cumulată aferentă acestora este cel puțin egală cu salariul minim brut pe țară”.

Cât despre egalitatea de șanse, spuneau judecătorii constituționali, nu poate fi incidentă aici pentru că nu vorbim de situații identice sau egale - angajații part-time și angajații full-time sunt două categorii diferite care nu ar trebui comparate aici. Mai exact, ce spune Curtea e că egalitatea de șanse trebuie luată în discuție înăuntrul aceleiași categorii, adică a angajaților part-time, respectiv a angajaților cu normă întreagă:

„Potrivit jurisprudenței Curții, egalitatea în fața legii și a autorităților publice, consacrată cu titlu de principiu de art.16 alin.(1) din Constituție, își găsește aplicare doar atunci când părțile se găsesc în situații identice sau egale, care impun și justifică același tratament juridic și deci instituirea aceluiași regim juridic. Per a contrario, când acestea se află în situații diferite, regimul juridic aplicabil fiecăreia nu poate fi decât diferit, soluție legislativă care nu contravine, ci, dimpotrivă, decurge logic din chiar principiul enunțat. Când criteriul în funcție de care își găsește aplicarea un regim juridic sau altul are caracter obiectiv și rezonabil, și nu subiectiv și arbitrar, fiind constituit de o anumită situație prevăzută de ipoteza normei, și nu de apartenența sau de o calitate a persoanei, privitor la care își găsește aplicare, așadar intuitu personae, nu există temei pentru calificarea reglementării deduse controlului ca fiind discriminatorie, deci contrară normei constituționale de referință (Decizia nr.192 din 31 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.527 din 21 iunie 2005)”.

Cât despre încălcarea principiului egalei impuneri, prevăzut în Codul fiscal, nici nu mai are rost să spunem că era evident că nu va fi luat în calcul de judecători pentru că aceștia se raportează doar la prevederile Constituției, iar nu la ale altor legi, fie ele organice sau ordinare.

Concluzie

Decizia Curții din 2019 nu reprezintă un reper absolut în cazul legii de aprobare a OG 16, care a fost adoptată miercuri în Parlament și cu privire la care s-a pus problema trimiterii la Curte cu o excepție de neconstituționalitate. De ce? Pentru că cei care fac sesizarea ar putea invoca motive care chiar să fie aprobate de Curte, dar să fie altele decât cele de mai sus. Practic, Curtea a demontat și critica îngrădirii dreptului la muncă, și pe cea ce privește egalitatea în drepturi și nediscriminarea, și pe cea privind egalitatea de șanse. 

Dar decizia din 2019 ne oferă un motiv să nu ne punem prea mari speranțe în demersul de la Curtea Constituțională, care se raportează, printre altele, și la propria sa jurisprudență și la considerentele reținute în trecute și să acceptăm că, probabil, singurul mod în care va fi eliminată e tot prin lege sau ordonanță.