Lăsați-vă copiii în tabere: Așa învață să ia decizii și să fie responsabili

Articol scris de Prof. Alina Cristiana Dumitrache pentru totuldespremame.ro

Sunt mama lui Matei de 11 ani și a Victoriei de 8 ani. Primul cantonament de fotbal al lui Matei a fost la 3 ani, iar prima tabără a Victoriei a fost la 2 ani. Tocmai ce am revenit dintr-un proiect Erasmus, unde am fost fără copiii mei, dar alături de elevi cu vârste cuprinse între 12 și 14 ani, vreo 20 la număr, selectați după criterii de tip performanță academică, comportamentală și implicare.

M-au obosit ultimele 29 de ore de drum cu autocarul și nebunia tipică din Istanbul, dar am inima plină de recunoștință. A fost o experiență valoroasă, care va reprezenta un punct de referință mult timp de acum încolo.

Las mai jos, pentru părinți, 5 motive pentru care este MUSAI să-ți lași copilul să plece singur de acasă, cât mai des.

1. Copiii se poartă diferit în funcție de contextul în care se află. Mai exact, acasă aveți un copil, iar în deplasare, s-ar putea să vi se povestească despre un alt copil. Îmi vine în minte tânăra emotivă și introvertă, care s-a panicat inițial când a primit sarcina de a posta pe contul de Instagram al școlii jurnalul de călătorie. De la panică… la extaz. N-am mai ținut pasul cu postările. Mă gândesc și la tânăra tăcută și aparent tristă, care și-a ridicat capul din pământ la un workshop despre sănătatea mintală și a împărtășit, din propriile trăiri, ce opinii are despre experiența respectivă. O călătorie într-o țară nouă, cu tradiții noi și atât de diferite de ale noastre, poate genera comportamente noi, de adaptare, care n-ar putea fi altfel descoperite.

2. Nimic nu definește mai bine diferența dintre nevoi și dorințe, precum un buget fix, de care trebuie să se țină timp de o săptămână, fără plasă de siguranță.

I-am văzut negociind, fiind atenți la ce își comandă, alegând cu chibzuință dintre experiențele puse în fața lor și fiind concentrați pe calitate, nu doar pe cantitate.

Ca părinți elicopter, pendulăm între două extreme: fie a permisivității, fie a restricției. Ambele au efecte devastatoare pe termen lung. Mai exact, un copil care are nevoie mereu de control din exterior pentru a lua decizii va deveni un adult co-dependent, strict legat constant de mediul său și va răspunde oricărei solicitări, indiferent de consecințele răspunsului său. Ne dorim copii independenți, care iau decizii, nu pentru că sunt constrânși, ci pentru că analizează corect datele prezentate și cunosc, sau măcar încearcă să cunoască, efectele pe termen lung ale acestora.

3. A nu ști nonstop despre gândurile și reacțiile copilului tău îl învață gestionarea emoțională sănătoasă. Acea frământare de tip "habar n-am ce decizie să iau", "dacă nu e decizia bună", "ce o să zică mama?" este, de fapt, primul pas al stabilirii autonomiei în procesul decizional, atât de necesar pentru maturizarea copilului.

Nu știu de ce, parcă mereu ne mirăm de cum ajung copiii noștri să ia decizii nesănătoase. Nu realizăm că, în spate, n-a existat nici măcar un moment de încredere totală dată părerii copilului în ceea ce privește un drum sau altul.

A fi o mamă îngrijorată constant de bunăstarea copilului său nu este o poziție virtuoasă, ci mai degrabă una viciată. Drept care, să înlocuim îngrijorarea cu preocuparea, discuțiile moralizatoare cu întrebările bune. Copiii noștri au nevoie de timp pentru a învăța cum să ia decizii care le aduc funcționalitate. Și mai mult decât atât, uneori, au nevoie de spațiu pentru decizii proaste care să fie, de fapt, sursă de inspirație pentru viitor.

4. Recunoștința se învață, uneori, prin comparație.

Ne temem să le arătăm urâtul din lume, pentru a nu-i traumatiza. Am vrea să îi ținem în cocon până la bătrânețe. Și totuși, voit sau nu, ei se confruntă cu neajunsul, cu diferența dintre valorile de acasă și (non)valorile de altundeva. De aceea, este tare important discursul recunoștinței. La fel de valoros este jocul de seară de tip: povestește un lucru bun de azi și un lucru rău. Uneori, e bine să ne expunem copiii la experiențe care să aibă legătură cu stiluri de viață diferite, pentru a-i învăța că oamenii cu adevărat ancorați în realul lor sunt cei care mențin consecvența în atitudine, indiferent de ceea ce au sau nu au.

Copiii noștri au rămas impresionați de faptul că bucuria partenerilor turci n-avea nicio legătură cu sălile de clasă și cât de dotate erau, ci era un limbaj internațional al jocului, pe care l-au descifrat rapid, legând prietenii mai lesne decât ne așteptam. Iar aprecierea de final pentru școala lor de acasă, pentru noi, profesorii sau părinții lor, a fost de neprețuit. Poate, doar văzând în poze, n-ar fi fost impactul așa de mare.

Nu vă feriți să îi lăsați să experimenteze comparația, chiar dacă, uneori, pare că ne aflăm în dezavantaj. Vor găsi lecții prețioase acolo.

5. Să ai un timp limită, reguli clare și să nu te aștepte nimeni doar pentru că ai uitat să te trezești… bate orice recompensă!

Ca în viața reală, dacă te trezești târziu, nu mai prinzi micul dejun, avionul sau cine știe ce oportunitate măreață. Am avut și astfel de experiențe. Și n-a fost nevoie să zic eu sus și tare că trebuie să se culce devreme, căci oboseala a fost mai clară decât mine. Orele de întâlnire într-o țară fără semnal la internet, orientarea fără hartă, pozele fără a fi postate imediat, toate ne-au învățat, pe toți, că avem vieți în care ne-am obișnuit să trăim în confort și că avem nevoie de o rupere de ritm, pentru a ne trezi și a fi prezenți la tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru.

Și că nu este nimeni care să ne indice la fiecare pas ce avem de făcut, ce e bine, ce e rău. Și, Doamne, ce sentiment de putere i-a cuprins. Dați-le, dragi părinți, busole de mici. Petreceți timp cu ei învățându-i cum să le folosească, dar nu le indicați unde să se uite. Frumusețea dezvoltării este exact aceasta. Iar când lași provocarea (sau doar finalul), s-ar putea să rămâi surprins de frumusețea călătoriei. Abia aștept să-mi plece copiii (și) într-un Erasmus.

Articol preluat de pe www.totuldespremame.ro. Puteţi citi aici articolul original.