Când trebuie plătit sporul pentru munca suplimentară?

Sporul pentru compensarea muncii suplimentare este, de fapt, excepția de la regula generală potrivit căreia acordarea de ore libere plătite în cel mult 90 de zile calculate din momentul efectuării muncii suplimentare, însă nivelul scăzut al salariilor, dublat de lipsa lucrătorilor calificați, inversează de cele mai multe ori ordinea priorităților avute în vedere de legiuitor.

Timpul de repaus sau de odihnă are o legătură directă cu securitatea și sănătatea lucrătorilor la locul de muncă, iar Directiva 2003/88/CE prevede că un astfel de obiectiv nu trebuie subordonat considerentelor cu caracter pur economic. Directiva menționată precizează că statele membre pot deroga de la dispozițiile sale, însă, ca regulă generală, în cazul unei derogări, lucrătorilor în cauză trebuie să li se ofere perioade de repaus compensatorii echivalente.

Astfel avem în Codul muncii regula generală -- compensarea muncii suplimentare prin acordarea de ore libere plătite în cel mult 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia -- iar în cazul în care o astfel de compensare nu ar fi posibilă, atunci se acordă sporul negociat, acesta fiind de cel puțin 75% din salariul de bază, raportat la numărul de ore suplimentare prestate.

Sigur, trebuie analizat atât contextul avut în vedere de art. 123 alin (1) din Codul muncii, cât și scopul vizat și modul în care este formulat, prin raportare la dispozițiile art. 8  din Legea 24/2000.

Art. 122 alin. (1) din Codul muncii: „Munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 90 de zile calendaristice după efectuarea acesteia.” În acest caz avem un verb utilizat la timpul prezent, forma afirmativă și, astfel, constatăm că norma are caracter imperativ.

În continuare, art. 123 alin. (1) prevede cazul în care aplicarea imperativă a art. 122 alin (1) nu este posibilă, nu cel în care părțile convin, mai mult sau mai puțin de comun acord, plata unui spor și nu compensarea prin acordarea de ore libere plătite.

Tot din cadrul art. 123 alin (1) rezultă și modul în care se poate aplica această excepție (acordarea sporului negociat), însă în privința momentului ar putea exista interpretări diferite dacă nu am ține cont de scopul dispoziției legale.

Practic, dacă privim întreg alin. (1) al art. 123 („În cazul în care compensarea prin ore libere plătite nu este posibilă în termenul prevăzut de art. 122 alin. (1), în luna următoare, munca suplimentară va fi plătită salariatului prin adăugarea unui spor la salariu corespunzător duratei acesteia”), observăm că nu este vorba despre luna următoare efectuării muncii suplimentare, ci de luna următoare celei în care expiră termenul de 90 de zile.

La aceeași concluzie ajungem și dacă ne raportăm la dispozițiile Directivei, respectiv scopul acesteia, de a asigura o perioadă de repaus suficient,  iar prin repaus suficient „se înțelege faptul că lucrătorii dispun de perioade de repaus regulate a căror durată se exprimă în unități de timp și care sunt suficient de lungi și de continue pentru a se evita ca aceștia să se rănească sau să producă vătămarea colegilor lor sau a altor persoane și că nu își dăunează propriei sănătăți, pe termen lung sau scurt, ca rezultat al oboselii sau al altor ritmuri de lucru neregulate”.

În practică, sporul e plătit adesea mai devreme decât prevede legea

Ținând cont de cele două aspecte menționate în prima parte, respectiv nivelul salarial scăzut și lipsa lucrătorilor calificați, ambele părți sunt tentate să apeleze la muncă suplimentară compensată prin acordarea sporului, uneori chiar anterior expirării termenului de 90 de zile în interiorul căruia ar fi trebuit compensată prin acordarea de ore libere plătite.

Deși art. 260 alin (1) lit. i) face referire la „nerespectarea dispozițiilor (adică a tuturor dispozițiilor - n.a.) privind munca suplimentară”, fiind prevăzută și o amendă de la 1.500 de lei la 3.000 de lei pentru fiecare persoană, o astfel de măsură ar putea fi dispusă în urma unei sesizări și, așa cum precizam anterior, o astfel de sesizare nu ar putea exista dacă ambele părți consideră că au de câștigat aici.

În același timp, chiar dacă s-ar putea aprecia că se află la limita interpretării legale sau chiar că este forțată această limită, dacă se poate face dovada imposibilității acordării orelor libere plătite în termenul legal deja este aplicabilă excepția, însă trebuie precizat că în acest caz discutăm despre o prezumție, nefiind o certitudine că, de exemplu, nu s-ar putea acorda acele ore libere în următoarele două sau chiar trei luni.