CEDO: Sancționarea whistleblower-ului pentru divulgarea în presă a unor informații de interes public poate reprezenta o încălcare a libertății de exprimare

După ce a pierdut în fața instanței de ultim rang, R. Halet a ajuns la CEDO, cerând aplicarea, în calitate de whistleblower, a protecției oferite de articolul 10 din Convenția Europeană pentru Drepturile Omului (articol ce se referă la libertatea de exprimare). Desigur, judecătorii de la CEDO și-au pus problema dacă whisteblower-ului i se poate aplica protecția art. 10 din convenție, cu atât mai mult cu cât acesta nu beneficia de o definiție la nivel european la acel moment. Speța a ajuns până la Marea Cameră a CEDO, care a spus că protecția art. 10 din convenție este aplicabilă și avertizorului de integritate. 

Înainte de toate, trebuie menționat că la vremea când s-au petrecut evenimentele din cauza Halet c. Luxembourg, Directiva Whistleblower, transpusă și la noi în mod oficial din decembrie anul trecut, nu exista. 

Pe scurt, despre situația de fapt

R. Halet a lucrat pentru o mare companie de consultanță fiscală și audit, care se ocupa, printre altele, de obținerea pentru clienții săi de soluții fiscale anticipate. Câteva sute de astfel de decizii ale companiei de consultanță au apărut în presă în perioada 2012-2014, putându-se observa, din documentele publicate, că multre dintre deciziile fiscale pronunțate de Fiscul luxemburghez erau extrem de avantajoase pentru clienții companiei de consultanță.

În urma unei investigații interne, s-a descoperit că un fost angajat (nu cel care a ajuns la CEDO însă) a plecat din firmă, în 2011, cu fotocopii după numeroase documente interne, pe care le-a prezentat apoi unui jurnalist. După o a doua investigație, când deja începuseră să apară în presă materiale prezentând soluțiile fiscale avantajoase obținute de companie, s-a descoperit că R. Halet a contactat același jurnalist pentru a-i oferi 16 documente suplimentare. Unele dintre aceste documente au fost folosite de jurnalist într-o emisiune televizată, care a fost difuzată în vara lui 2013, iar în noiembrie 2014 documentele au apărut și online, fiind publicate de o asociație de jurnaliști (International Consortium of Investigative Journalists). 

Ca urmare a tuturor acestor evenimente, compania de consultanță a făcut plângere, iar R. Halet a fost condamnat la o amendă penală de 1.000 de euro și o despăgubire simbolică, instanța considerând că dezvăluirea documentelor interne vizate de secretul profesional a cauzat companiei un prejudiciu dincolo de ceea ce e necesar pentru a servi interesului public. 

Decizia Marii Camere

Nu era însă prima oară când o atare problemă ajungea la CEDO: destul de similar, în 2008, o altă decizie a Curții (Guja c. Moldova) arată că persoana care dezvăluie informații obținute într-un context profesional și care sunt de interes public beneficiază de protecția art. 10 din convenție. Plecând de la principiile setate prin cazul Guja, Curtea a reținut că:

1) nu se punea problema, în cazul concret, de o raportare internă, dat fiind că practicile companiei nu relevau prin ele însele un comportament ilicit; prin urmare, dezvăluirea publică era cea mai potrivită cale de raportare în acest caz;

2) informațiile dezvăluite erau veridice;

3) a existat buna-credință din partea avertizorului;

4) exista un interes public în dezvăluirea acelor informații; tocmai pentru că discutăm de companii multinaționale, chestiunea era de interes public pentru că arăta cum acele companii au ajuns să aibă profituri gigant și ca urmare a beneficierii de un regim de taxare mai avantajos decât alte companii din piață; deja, la vremea respectivă, în orice societate democratică se punea problema taxării insuficiente sau necorespunzătoare a companiilor care ajung să acumuleze profituri uriașe; ca atare, discuțiile din mass-media despre regimul de taxare a acestor companii sunt fără îndoială din zona interesului public;

5) prejudiciul produs companiei în urma dezvăluirii publice nu a fost dovedit ca fiind superior interesului public; deși Curtea a luat în considerare prejudiciul de imagine și scăderea coeficientului de încredere în respectiva compania de consultanță, de altfel, chiar una de renume internațional, a arătat că instanțele naționale nu au făcut dovada acestui prejudiciu și s-au rezumat la formulări vagi prin care să plaseze prejudiciul deasupra interesului public; cu alte cuvinte, la nivel național nu s-a realizat punerea în balanță cu adevărat a celor două chestiuni și cuantificarea prejudiciilor;

6) sancțiunea aplicată avertizorului a fost disproporționată, instanța națională de ultim grad neluând în considerare că poate fi afectată libertatea de exprimare prin sancțiunea penală impusă, lucru pe care judecătorii europeni l-au găsit „alarmant”.

Legea Whistleblower și condițiile divulgării publice

La acest moment, în statele europene se aplică deja prevederile impuse prin Directiva Whistleblower. În mod concret, în România, directiva a fost transpusă prin Legea nr. 361/2022, care e în vigoare din decembrie anul trecut. Legea Whistleblower prevede măsuri de protecție pentru avertizorii de integritate și prevede în mod clar aplicarea sa și în cazul persoanelor care raportează sau dezvăluie public informații privind încălcări ale legii, inclusiv în mod anonim.

„Sesizarea privind încălcarea legii prin divulgare publică se poate adresa presei, organizațiilor profesionale, sindicale sau patronale, organizațiilor neguvernamentale, comisiilor parlamentare sau prin punerea la dispoziție în orice mod în spațiul public a informațiilor referitoare la încălcări ale legii”, prevede legea, dar divulgarea publică astfel încât avertizorul să beneficieze de protecția legii trebuie să se facă cu respectarea uneia sau alteia dintre următoarele condiții (condițiile nu sunt cumulative, ci alternative):

• să fi raportat mai întâi intern și extern sau direct extern, așa cum prevede legea, însă avertizorul consideră că nu au fost dispuse măsuri corespunzătoare în termenul prevăzut de lege (de la data primirii raportării pe canalul extern, trei luni sau, în cazuri justificate, șase luni);
• avertizorul are motive întemeiate să considere că:
  • încălcarea poate constitui un pericol iminent sau evident pentru interesul public sau riscul unui prejudiciu care nu mai poate fi remediat sau
  • în cazul raportării externe există un risc de represalii sau o probabilitate redusă ca încălcarea să fie remediată în mod eficace având în vedere circumstanțele specifice ale raportării.